dunarea de jos 105 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

22
să vorbească mult. Dar dincolo de cuvinte ce ascund tăcerile
grave, aidoma unor versuri emblematice rămase de la simbolistul
din Iveştii Tecucilor, orficul Ştefan Petică: „Cântarea care n-a
fost spusă/ e mai frumoasă decât toate”.
Luminiţa a învăţat, cum şi afirmă: „primul meu cântec /
l-am învăţat de la o frunză”! De aici vibraţiile au început să intre
în spaţiile lăuntrice, consolidându-se, lăsând în urmă
lamentaţiile minore: „adio pe coapsele mele / adio pe tot şi pe
toate / cum pot visătoare la stele / să fiu furnicar de păcate”
pentru că „la poarta necunoscutului / se spulberă firul / de care
atârnă eternitatea”.
După zece ani, o ploaie siciliană rapidă şi caldă vine să
resusciteze, ca o redeşteptare dintr-un somn cu vise lirice pe
care Luminiţa le adună sub titlul asumat pe copertă.
Observăm imediat, cum timpul se dilată pentru a face loc
sentimentelor mai largi, mai grave, registrul poetic se înnoieşte,
capătă alte nuanţe, fiind vorba despre o evoluţie şi nicicum de
o metamorfoză raportată la vârstă. Emoţiile primare s-au pierdut
în ceţurile amintirii, ploaia, ca leitmotiv, le-a înlocuit, le-a
substituit în simbolul rodirii, dragostea devine virtute şi tronează
ca o binefacere de natură sacră: „desigur, îmi amintesc / cum îmi
adăposteam neliniştea / cum mă loveam / de amintirile tale”
sau: „zbuciumată / mi-am dezbrăcat gândurile / aşteptând prima
emoţie stelară”. Şi aşteptarea lucidă devine „iubire / izvorâtă
dintr-o Operă”.
El va fi tu, cuplul este cântarul egal, echilibrul „împărţind
prima porţie de plăcere / cu tine” . Şi Poezia, numai Poezia, din
depărtări, mai poate suporta durerile inerente. Declaraţii de
dragoste simple, care nu depăşesc obişnuinţa, patetice uneori,
deşi „teama fără vreun motiv” ar vrea să se instaleze dar un
„încă te iubesc” vine să o anihileze fără reticenţe. Unde / umbre
metafizice fiinţează în multe din construcţiile lirice ale autoarei
şi nu-i de mirare că poeta care poartă pecetea „iluminării” ca
destin, are preocupări în domeniul picturii pe sticlă, ale căror
teme sunt divine în totalitate.
Tristeţea şi unele accente de melancolie stau bine în
contextual compozit şi în cadrul lor iubitul apare în prim plan,
purtător al aceloraşi corespondenţe: „Poate .../ aş cumpăra timp/
să te salvez de singurătate / aş nărui somnul / să te salvez de la
moarte, / la aniversarea ta / ţi-aş procura o vale adâncă / unde
să-ţi arunci / toate cele zece porunci proprii!”
Destinul se clarifică, se limpezeşte: „dar eu văd şi simt / că
un început / necunoscut / păzeşte emoţionat / trecerea mea, /
veghează impresii.../ trebuie să revin / pentru că numai eu / ştiu
cât să visez!...”
Şi ... „o vacanţă în cer” este binevenită în momente când
„Dumnezeu era în inima mea / căutând îngeri;”(versuri de
excepţie n.m.).
Ceea ce atrage atenţia la Luminiţa Dediu Agheorghesi este
lapidaritatea, în primul rând, evitarea expresiilor sofisticate (care
bântuie la postmoderniştii optzecişti), limpezimea, care, toate
la un loc creează atmosferă, mesajul poetic fiind receptat în
toată dimensiunea lui. Scântei de lumină produc emoţii, un clocot
lăuntric de trăire reală îl transfigurează pe cititor, chiar dacă
acesta nu are efectul unei tensiuni hiperbolice de durată: „îţi
simt bătăile inimii/ ca pe clopotele/ unei Catedrale / unde Femeia
aşează / Liniştea/ în lume.” afirmă poeta, pe când, dincolo,
„dezamăgit / nu mai ai identitate... / Mereu / sunt în urma ta / săţi
strivesc/ tristeţile...”
MMX
De la „ţipătul stelelor” spre „La pioggia siciliana” este un
drum pe care poeta 1-a parcurs timp de un deceniu. Cam mult,
dacă ne gândim că vârsta poeţilor este abstractă şi relativă, cei
mai mulţi neajungând la vârste matusalemice. Este părerea mea,
a unuia care a trecut prin astfel de experienţe, dar, fireşte, în alt
context, oferit de epoca în care am trăit. Din 1975, când mi-a
apărut prima carte, până în 1991, am fost interzis, editurile
închizându-mi accesul, osândindu-mă la tăcere, singurătate şi
uitare. Mi-am trăit zilele între şcoală şi casă, între şvart şi
călimară, bucuros că sângele circulă prin vene şi se îndreaptă
către inimă şi-i dictează cadenţele versului. Căci Poezia nu-i
altceva decât „o rană mereu deschisă, prin care se scurge toată
sănătatea din corp”.
Afirmaţia aceasta care vine ca o definiţie de excepţie a
noţiunii de poezie, a ceea ce înseamnă ea pentru creatura umană,
a fost rostită de italianul Cesare Pavese. Sper ca Luminiţa să
înţeleagă pe deplin exact ceea ce a vrut să ne transmită scriitorul
italian şi să intuiască ce o aşteaptă în deceniile care vor urma.
Îi doresc împliniri astrale şi chiar dacă nu voi mai avea
prilejul să-i mpărtăşesc bucuriile ca în ziua de astăzi, am
convingerea că ea va prelua acea „luminiţă” de la capătul
tunelului şi o va transplanta în spaţiile imense şi infinite, în
înaltele sfere ale cerului, sub înfăţişarea unei stele de
primă mărime.
Dionisie Duma, 14-15 septembrie
1 Luminiţa Dediu; “Ţipătul stelelor”, versuri, Ed. Porto-
Franco, Galaţi, 1998.
2 Luminiţa Dediu-Agheorghesi : “La pioggia siciliana”,
versuri, ed. Sfera, Bârlad, 2008.
Pendulările însinguratului cu felinar
Volumul „Amiaza omului cu felinar” este
al doilea volum al lui Dan Bistricean, un poet
brăilean, licenţiat al unei facultăţi de Filosofie
şi Istorie. Pasiunea filosofiei se simte la tot
pasul în volum, Zenon, Heraclit sau Parmenide
fiind adeseori motiv de meditaţie poetică
pentru Dan Bistricean. Volumul, apărut la
editura Opinia, Brăila, 2010, este alcătuit din trei părţi: „Oraşul
obscen”, „Anotimp arhetipal” şi „Mansardele somnului”.
În „Oraşul obscen”, poetul nu-şi are locul. Propriu
poetului, după cum aflăm la sfârşitul acestui ciclu de poeme,
este „o mlaştină sau/ podul unei case/ nelocuite” (p.27). Nu
doar un anumit oraş este obscen, ci orice formă de oraş, de la
polisurile greceşti la metropolele contemporane. Până şi
„nevinovatele târguri sunt obscene”, declară anti-citadinul
Dan Bistricean (p.21).
Cum arată un oraş obscen? Ne-o spune Dan Bistricean
pe un ton bacovian din prima poezie: „tramvaie lichide se scurg/
din orbitele cartierului fetid” (p.14). Ordinea lucrurilor este cu
totul bulversată: câinii de vânătoare sunt cei împuşcaţi,
tribunalul aparţine clovnilor (p.16). Moartea este o stare de
fapt profund instalată: „eram morţi/ fără [...] să fi ştiut asta”
(p.17). În oraşul obscen filosofia e luată peste picior şi tratată
ca la carnaval.
De ce este oraşul obscen? Deoarece banalitatea cuprinde
totul, iar orice formă de vitalitate este anihilată până la paralizie.
Deoarece anonimatul cuprinde totul: „ne intraseră coastele