dunarea de jos 105 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

CEILALŢI DOI SOLDAŢI: Eşti somat să stai pe
loc!
PRIMUL SOLDAT (luându-i conserva din mână):
Asta-i revoltă! (toţi trei soldaţii se reped asupra
TÂNĂRULui, însă, intră Gardianul şi-i opreşte)
GARDIANUL (cu un cuţit însângerat în mână):
Într-adevăr este revoltă! Este revoluţie. Guvernul a căzut!
Dictatorul a fugit...
CEILALŢI: Ura! Ura! Ura!
UN SOLDAT (Gardianului): Au plecat ai noştri?
GARDIANUL: Nu, au venit ai noştri!
Scena se luminează, inclusiv ecranul, unde se poate vedea
Bărbatul în aceeaşi postură ca-n scena precedentă.
GARDIANUL: Dintr-un moment într-altul se aşteaptă
să fie prins şi judecat pentru crimele sale odioase.
TÂNĂRUL (ieşind din plasă şi ridicând cutia):
Atunci, să sărbătorim!
CEILALŢI: Victorie! Victorie!
Celulele se deschid şi scena este invadată de lume ce
strigă: “Victorie!”.
GARDIANUL (aruncându-şi şapca şi decoraţiile
din piept): Ne trebuiesc, totuşi, martiri! Revoltă fără eroi
şi martiri nu există!
SOLDAŢII: Da, ai dreptate!
UN BĂTRÂN: Cine să fie eroul?
GARDIANUL: Eroul sunt eu! Eu v-am apărat de
exterior, (un grup îl ridică pe umeri) v-am ţinut departe
de evenimente. Eu însumi am abrogat codul!
CEILALŢI: Ura! ura! ura!, trăiască eroul!
GARDIANUL (scoţându-şi un revolver): Martiri
sunt pretutindeni. Ei nu au nume. Nimeni nu i-a cunoscut
în a...profunzime. (îndreaptă revolverul spre Tânăr
şi-l împuşcă; femeile îl bocesc) Să ne închinăm martirilor,
căci lor le aparţine adevărul şi dreptatea. Lor le datorăm
clipele noastre de libertate. Lacrimile nu sunt demne de
ei: i-ar dezonora! Căci şi-au apărat poporul cu dârzenie
negândindu-se niciodată la plânsetul femeii şi a mamei...
CEILALŢI: Vivat! Vivat! Vivat!
Pe ecran, Bărbatul se apropie în prim-plan apucându-şi
capul cu mâinile.
BĂRBATUL (urlă): Nuuuuu!
Ecranul se stinge. La fel şi luminile; doar Gardianul
rămâne luminat. Ceilalţi mimează urale aruncându-şi
pălăriile în sus. Ies; rămân doar umbrele bocitoarelor din
jurul TÂNĂRULui. Lângă ele se aprinde o lumânare. Linişte.
Din când în când se mai fac auzite voci din culise: „Foc!
Foc!”, „Vivat! Victorie!”, “Trăiască libertatea!”.
Apoi... linişte.
(va urma)
Nunta mută
Cinematografia românească a ultimilor ani repetă obsesiv
în diverse forme expunerea dramelor istorice, personale în ultimă
instanţă, care au avut loc în obsedantul deceniu sau temuta
Epocă de Aur. De fiecare dată producţiile trădează vagă
nostalgie a inocenţei: serbările de pionieri, bentiţele şi
sarafanele, munca patriotică şi alte chestii de genul Good Bye
Lenin, toate puse laolaltă pentru a readuce la viaţă o epocă pe
care mulţi dintre noi ne-o mai amintim încă şi nu chiar în
coşmaruri. Desigur, aberaţiile comuniste nu sunt atenuate sau
scuzate de cineaşti, ci mai degrabă aşezate într-un context,
pentru ca tinerii postdecembrişti sau publicul european de film
să-şi facă o imagine cât de cât obiectivă asupra anilor când se
spuneau bancuri în şoaptă şi se asculta Europa Liberă cu
urechea lipită de difuzorul dat la minim.
Nunta mută a lui Horaţiu Mălăele este o excepţie. Este da,
şi ea, o comedie. Se râde şi aici de comunişti, însă altfel. Într-o
variantă elaborată a poienii lui Iocan, desfăşurată de data
aceasta în cârciuma satului, majoritatea de dreapta filozofează
pe marginea istoriei şi ridiculizează plini de sarcasm pe puţinii
adepţi ai comuniştilor, vădit într-o stare de inferioritate nu atât
materială cât mai ales neuronală. Mălăele priveşte comunismul
cu umor, însă nu cu înţelegere, ci dispreţuitor, iar comedia lui
nu poate fi nicicum gustată de toţi. Şi asta pentru că la el
cinematografia este un experiment artistic inovator întru totul.
Trebuie să mărturisesc faptul că primele minute, dacă nu
prima jumătate de oră a peliculei, mi s-au părut deplorabile: un
film cu tuşe prea groase şi un comic uşor exagerat, bombastic,
ne-credibil. Ţăranii sunt mult prea inteligenţi, libertinismul sexual
prea larg pentru un sat românesc postbelic, iar felul în care se
desfăşoară nunta, niţel prea supra-realist. În plus, ocupanţii
roşii au interzis petrecerile din pricina morţii lui Stalin, care a
survenit pe la începutul lui martie 1953, iar la sat orice s-ar
putea face închizând ochii, însă nuntă în Postul Mare, nicidecum.
Să fie astea scăpări ale maestrului? Le-aş pune mai degrabă pe
seama unui om desăvârşit al teatrului. Filmul Nuntă mută este
o punere în scenă originală a unei piese dramaturgice
suprarealiste, în care comedia şi tragedia sunt una, pentru că
viaţa în sine în acest colţ uitat de americani al Europei, este una
nu chiar bucolică.
Se zice des la noi că un anumit lucru nefăcut bine e „ca
nunta fără lăutari”, iar nuntaşii noştri, nimeni alţii decât lumea
culturală a României postbelice, deşi au încercat să
supravieţuiască în linişte, nu puteau să tacă de-a binelea. Lumina
nu poate să stea prea mult sub obroc, iar nuntaşii până la urmă
nu reuşesc să-şi stăpânească bucuria momentului şi explodează,
dându-se în vileag, la fel s-a întâmplat acum mai bine de o
jumătate de secol cu mulţi reprezentanţi ai noţiunii de român.
Unii au fugit, alţii au supravieţuit în mari chinuri, alţii au dispărut
sub şenilele tancului de la răsărit. Mai trăiesc şi azi unii dintre ei
ca nişte fantome ale unei vremi apuse, priviţi drept curiozităţi
jurnalistice, asemenea femeii nebune de la sfârşitul peliculei.
Normalitatea de altădată e azi mai mult ca înainte paranoia, iar
băltăreţul din răsărit mai adie uşor. Vizionare plăcută!
Mitruţ Popoiu
MMX
29