Lucian Gruia - Oglinda literara

CRITICĂ
Mario Vargas
Llosa: Paradisul de
după colţ
Paradisul de după colţ [El paraíso en la
otra esquina]de Mario Vargas Llosa – Humanitas,
Bucureşti, 2004, traducere din spaniolă de Mariana
Sipoş – prezintă paralel două vieţi: a Florei Tristán,
militantă pentru drepturile femeilor şi a muncitorilor,
de fapt a tuturor celor oprimaţi, şi a personajului care-l
întruchipează pe marele pictor francez Paul Gauguin, fiul
fiicei acesteia, Aline.
În primele capitole, naratorul omniscient nu
sugerează în niciun fel vreo legătură care ar exista între
cele două personaje, astfel încât scrierea dă impresia
coexistenţei a două romane autonome ale căror capitole,
din vreun motiv nedezvăluit încă, se împletesc.
În ce priveşte personajele, acestea sunt prezentate
alternativ de către vocea naratorului omniscient şi de o
alta, părând a fi a conştiinţei acestora.
Prin urmare, în relatare se folosesc
persoanele I şi a III-a ale pronumelui
şi ale verbului.
Personajele principale, aparţinând
unor generaţii diferite, bunică şi nepot,
manifestă o extraordinară energie
în lupta cu viaţa, venind, poate, din
ereditatea amestecată, franceză şi
peruană. Tot de aici ar veni probabil
şi neliniştea, dorinţa ca într-o singură
viaţă, scurtă (bunica trăind doar
patruzeci şi unu de ani, iar nepotul –
cincizeci şi cinci), să străbată cât mai
multă lume şi să înţeleagă, să simtă cât
mai mult din ce poate oferi existenţa.
Căsătorită la o vârstă fragedă
cu un decorator, cu veleităţi artistice,
provenind dintr-o familie francoperuană
a cărei legalitate nu e
recunoscută, trecând, de asemenea,
de la o viaţă opulentă la sărăcie, Flora
Tristán, devenită prin mariaj Chazal,
ajunge – cu un soţ mult mai în vârstă,
abrutizat de băutură – să urască sexul,
să vadă în acesta o formă de sclavagism
pentru femei, un mod de înjosire a fiinţei umane, pe care,
doar temporar, i-o ameliorează o experienţă lesbiană,
la care însă, de asemenea, renunţă pentru a-şi pune
întreaga viaţă în slujba eliberării celor oprimaţi.
Amintirile groteşti legate de soţul pe care-l părăseşte,
în ciuda existenţei celor trei copii, dintre care-i mor doi
şi rămâne doar cu Aline, viitoare scriitoare, mama lui
Paul Gauguin, imaginile infernale pe care le descoperă,
travestindu-se ca să cunoască traiul celor pe care-i ajută,
în lupanare, bordeluri, în oraşe franceze, dar, mai ales, la
Londra, toate acestea o fac să fugă sau să respingă orice
încercare de apropiere de ea a vreunui bărbat dintre cei
mulţi, arătoşi, educaţi, rafinaţi, însufleţiţi ca şi ea de
aceeaşi cauză, care îi roiesc în preajmă, atât în Europa,
cât şi în America Latină.
Există în roman frecvente întoarceri în amintire ale
personajului, însoţit de narator, care caută să înţeleagă,
din perspectiva prezentului, cum ar fi fost viaţa sa,
dacă nu i-ar fi murit tatăl, moştenitorul unei fabuloase
averi peruviene, care a rămas în posesia familiei lui la
Arequipa, în Peru, unde Flora merge şi rămâne un an,
sperând să obţină moştenirea pentru a duce apoi o viaţă
burgheză la Paris, dar visul nu i se împlineşte, ceea ce
chiar o mulţumeşte, mai târziu, când înţelege că menirea
ei nu e să devină o burgheză, ducând o viaţă anostă,
ci, contrariindu-i pe majoritatea celor din jur, să încerce
să deschidă ochii celor asupriţi
spre a lupta pentru drepturile
lor.
În schimb, nepotul, Paul,
duce multă vreme o viaţă
burgheză, alături de mama şi de
sora sa, în Peru, după moartea
tatălui (un jurnalist francez), pe
când călătoreau spre America
Latină.
Stabilit la Paris, Paul se
căsătoreşte cu o daneză, Mette
Gad, devine un prosper agent
de bursă, e un burghez corect, Mioara Bahnă
extrem de eficient în munca
lui, pentru care primeşte importante sume de bani ca
recompensă, până când, în jurul vârstei de treizeci de
ani, după ce niciodată nu pusese mâna pe o pensulă, nu
vizitase un muzeu, nu se arătase interesat de vreo formă
de artă (aşa cum le mărturiseşte puţinilor prieteni aflaţi
în jurul lui, exilaţi sau auto-exilaţi, ca şi el, la capătul
lumii, la Hiva Oa, în Polinezia), prin intermediul colegului
său alsacian, de la bursă, „bunul Schuff”, se apropie
de pictură şi sculptură şi, pe ascuns,
începe, cu timiditate, să „vorbească”
limba acestor arte.
E dus, apoi, de colegul lui la un
curs de pictură, pentru ca, puţin câte
puţin, aceasta să devină viaţa sa,
astfel încât, când bursa trece printrun
moment de declin, iar patronul îl
cheamă la el să se scuze că nu-l mai
poate plăti, se simte liber, pentru a se
dedica noii sale pasiuni.
Sunt imaginate sau dezvăluite
în operă gânduri, scene din viaţa
pictorului, prietenia cu alţi mari artişti
ai epocii.
Considerând că lumea occidentală
a ucis mare parte din sufletul omului,
personajul, Paul, hotărăşte să plece în
ţinuturi îndepărtate, unde civilizaţia
n-a pătruns încă. Porneşte, deci, să
caute Paradisul – în primele capitole
se vorbeşte despre un joc de copii, din
Peru, dar şi din Insulele Marchize, unde
pictorul îşi găseşte sfârşitul, în care
copiii caută Paradisul, iar unul dintre
jucători îi spune celui „pedepsit” să
caute că e „după colţ” – o aspiraţie pe care, conştient
sau nu, fiecare o are, la orice vârstă. Prin jocul copiilor se
sugerează că Paradisul e atât de aproape, că trebuie să
mergi doar „după colţ”, adică să-ţi cauţi prin cotloanele
sufletului sau să înveţi să pui preţ pe lucrurile aparent
banale, să le descoperi latura minunată care la o privire
superficială îţi scapă. Ar mai putea fi şi altă interpretare:
pentru a găsi Paradisul, trebuie să ştii s-o coteşti, adică
să te abaţi de la drumul pe care-l fac ceilalţi.
În Tahiti, Koke (cum e numele pictorului în
rostirea aproximativă a băştinaşilor), pe lângă rolul pe
care-l capătă arta în viaţa lui, trăieşte şi altă schimbare
majoră: descoperă sexul ca forţă vitală, ajungând chiar
să trăiască un act homosexual, cu un mahu, ceea ce nu e
o raritate în Pacific. Gauguin simte, de asemenea, sexul
ca pe o forţă creatoare, însă, în ce-l priveşte, e şi una
dintre cauzele, poate principala, care-i scurtează viaţă,
pentru că, nu ştie cu exactitate când, se îmbolnăveşte de
sifilis, iar manifestările bolii sunt din ce în ce mai severe,
lăsându-l mai întâi fără un simţ esenţial pentru un pictor,
văzul.
Aşadar, bunică şi nepot sunt animaţi de idealuri, ard
intens în atingerea lor şi se prăbuşesc la fel de dramatic
după cum s-au luptat să găsească Paradisul imaginat de
fiecare dintre ei, dar inimaginabil pentru ceilalţi.
7960 www.oglindaliterara.ro