Lucian Gruia - Oglinda literara

OAMENI ŞI CĂRŢI
Din Apocalipsa după Nea Grigore
Trăim vremuri în care acest blând popor mioritic, care a născocit vorbele
„stai binişor că nu dau turcii” întru propria sa liniştire, s-a trezit dintr-odată într-o
lume trepidantă, năucitoare, apocaliptică, în care este violentat şi lovit din toate
părţile de nedreptăţi flagrante. Slabele-i puteri nu îl ajută nici măcar să înţeleagă,
darămite să mai şi facă faţă valurilor din ce în ce mai năprasnice care se prăvălesc
peste el. Pierduţi fără busolă în marea învolburată a finanţei mondiale, oamenii
asistă neputincioşi cum rechinii moderni cu ipad şi geantă diplomat ronţăie încet
dar sigur popoare întregi.
Consider că „Apocalipsa după nea Grigore” este o carte scrisă „cu nerv”
şi merită să fie citită din motive care ţin de faptul că rezonează cu ceea ce ne
„mănâncă” pe noi, toţi nefericiţii „aleşi” de Cel-de-sus să ne naştem aici şi să trăim
acum.
Întotdeauna la asemenea vremuri ies la suprafaţă cronicarii şi teoreticienii adhoc
şi nici pe noi nu ne-a ocolit fenomenul acesta. În timpurile noastre, se pare că
putem deduce câte ceva din dedesubturile tulburărilor contemporane din opiniile
lui „nea Grigore”, fostul scriitor de vagoane din „epoca de aur”, acum scrib oficial al
scării lui de bloc şi teoreticianul unei noi Apocalipse care nu are mai nimic de-a face
cu Apocalipsa lui Ioan din Biblie, dar care este cu mult mai nocivă pentru locuitorii
acestei ţări deoarece nu va avea loc sine die ca a lui Ioan, ci este prezentă în viaţa
noastră de zi cu zi.
În noua sa carte, „Apocalipsa după nea Grigore”, apărută în 2011 la editura PIM
din Iaşi, autorul Ioan Mititelu ne propune pe parcursul a 337 de pagini cuprinzând
70 de schiţe, diferitele straturi ale acestei apocalipse contemporane, ale cărei limite
în timp nu se pot întrevede. Este normal ca nea Grigore să se substituie lui Ioan
Mititelu pentru a deplânge starea unei ţări esteuropene
conduse de o camarilă lacomă şi care
are în frunte un şef beţiv şi viclean, aflat în
perpetuă opoziţie, un preşedinte care nu mai
scoate nasul din palatul său nici măcar de ziua
naţională pentru a fi gratulat aşa cum se cuvine
cu onoruri militare şi cu huiduieli civile din
partea blândului său popor.
Stăpânind bine forma românească de
tratare a sufletului prin metoda secular verificată
de a face haz de necaz, Ioan Mititelu foloseşte
umorul fin în cele mai multe împrejurări dar
uneori parcă lăsându-se dus de val, foloseşte
cuvinte grele pentru a înfiera diferite stări de
lucruri. Este strigătul de durere şi de neputinţă
a românului strivit între roţile dinţate ale unei
apocalipse nedrepte, strigăt care uneori mai
mestecă şi câte o înjurătură curat românească,
suculentă şi plină de năduf. Ca şi în alte cărţi ale
lui Ioan Mititelu, râsu’-plânsu’ este la el acasă
şi de aceea, chiar dacă uneori râzi de situaţia în
care este descris un personaj, la final descoperi
de multe ori şi o lacrimă strivită în colţul ochiului
ca o petală desprinsă dintr-un buchet.
Şi aşa cum spune şi autorul, „Nici nu a
trebuit ca nea Grigore să fabuleze ceva, a luat
materialul de-a gata, fiindcă noi deja suntem în
plină Apocalipsă. În zilele noastre, când ţara aceasta, cândva frumoasă şi înfloritoare
a ajuns pe mâna unei cete de netrebnici, lacomi, servili, incompetenţi, dar dotaţi la
perfecţie cu viclenia fanarioţilor, nu mai trebuie să-ţi pui la grele eforturi fantezia.”
Deci, vedem şi noi că aşa a prins viaţă Apocalipsa după nea Grigore. Se pare
că nea Grigore este un fin observator al psihologiei poporului român deoarece în
schiţa „Cu corabia pe uscat” ne atenţionează: „vă rog să vă gândiţi un pic bunii mei
concetăţeni, ajunşi la sapă de lemn, ce face românul când încă nu i-a ajuns cum se
cade, cuţitul la os? Cred că aţi ghicit, face haz de necaz şi se veseleşte nevoie mare,
distrându-se pe rupte de răul altuia.”. Bineînţeles că şi capra vecinului îşi are pe
meleagurile noastre rolul ei milenar stabilit, să hrănească prin moartea sa bucuria
legitimă a concetăţeanului de peste gard.
Este interesant de urmărit titlurile schiţelor dina ceastă carte, titluri care
în general ne pot da o idee despre ce se tratează în schiţa respectivă, la modul
umoristic se înţelege. Să luăm vreo câteva la întâmplare: „Lecţie pentru bolovanii
studioşi”, „De râsul curcilor”, „Viitorul văzut din altă arcă”, „Un şut în fund = un
pas înainte”,”Unde aruncăm pisica moartă?”, „Frecţie la bătrânul picior de lemn”,
„Dă-i motiv şi funie, că se spânzură singur”, „Puchini şi medalii”, „Un chirurg = un
popă şi jumate”şi multe alte titluri care ne poartă într-o lumea halucinantă al unei
societăţi în degringoladă.
Poate de aceea, un respiro binevenit într-o asemenea lume îl reprezintă schiţa
„Poiana luminoasă”, în care autorul vorbeşte despre Lev Nikolaevici Tolstoi şi despre
acea mirifică Iasnaia Poliana unde-şi doarme somnul de veci titanul literaturii mondiale
pentru care se pare că Ioan Mititelu are un adevărat cult. Poate şi el, ca şi Tolstoi,
crede în legenda poporului rus care spunea că în pădurea Iasnaia Poliana fusese
îngropată o vărguţă verde care, dacă ar fi readusă la lumină, ar face să revină pacea
şi dreptatea pe pământ. Contele Tolstoi, neam de mari prinţi ruşi, mare proprietar
de moşii, tăia lemne pentru cei neajutoraţi, cosea cizmele nevoiaşilor, mergea
la coasă pe terenurile văduvelor. Cel care a fost excomunicat din toate bisericile
Gabriele Aprodu
din lume pentru credinţa sa
care nu era în conformitate
cu dogmele bisericeşti, a fost
înmormântat în acea poiană
mirifică unde credea el încă din
copilărie că fusese îngropată
minunata crenguţă verde.
După cum am spus,
această schiţă este o
adevărată oază de lumină
în peisajul apocaliptic a unei
lumi bazate pe corupţie,
avariţie, incompetenţă în
guvernare şi distrugere lentă
a unui popor. Mare om al
lumii care a fost Tolstoi, i se
contrapune imaginea unei
biserici autocefale româneşti
care nu ştie decât să ceară
bani de la poporul năpăstuit,
mai ales acum când are,
după vorba lui nea Grigore,
de construit „Hardughia
Terminării Neamului, sau cum
naiba s-o mai fi chemând
acea construcţie futuristă,
cu restaurante, hoteluri de
cinci stele, parcaje subterane
şi alte minuni ale mileniului
III.” Desigur, nea Grigore face
referire la acea construcţie
imensă din Bucureşti prevăzută
pe acoperiş cu nişte chifle
aurite necesare să fie înfipte
în ele crucile prea-creştinului
popor român lejer imbecilizat
de corul popilor interesaţi în
marea lor majoritate doar de
„ochiul dracului”.
Poate de aceea ne
Grigore conchide: „Iar tu Lev
Nikolaevici, sper că ai găsit
vărguţa ceea fermecată şi
măcar acolo, pe lumea cealaltă,
mai plesneşte-i peste bot pe
nesătuii aceştia…”
De fapt, eu cred că nea
Grigore, care nu este nici
pe departe ateu dat fiind că
este totuşi filosoful oficial al
blocului său de locuinţe, nu
poate trece peste unele chestii
precum cea a tâlharului Baraba
din Evanghelii. Îşi pune şi el
acum nişte întrebări fireşti, ca
de exemplu, despre situaţia
aceea„în care poporul evreu,
este întrebat pe cine alege
să fie cruţat de moartea pe
cruce, dintre Isus Hristos
şi Baraba.” Normal că nea
î
7998 www.oglindaliterara.ro