Lucian Gruia - Oglinda literara

www.oglindaliterara.ro
PROFIL
TICU LEONTESCU – POEZIA CA RUGĂCIUNE
Ecourile critice, câte au fost, însoţind apariţia
plachetei Crucea-răscruce (Editura Antrophos, Timişoara,
2010), o antologie „construită” chiar de autor, învederau
că Ticu Leontescu şi-a luat destinul în serios. Evident că
referenţialul biblic, dialogul (neprotocolar) cu Divinitatea,
părtăşia cu firea divină, iubirea aproapelui, energia altruistă
etc. confirmau că avem de-a face cu un devotat poet
religios. Care, dincolo de miracolul naturist şi fiorul metafizic,
îndemnând la „îndumnezeire” prin iubire, era obsedat şi de
o percepţie realistă, în ton sarcastic, vehement, a relelor
din jur. Recunoscându-şi propriile slăbiciuni. Aşadar, mixând
radiografiile socio-istorice, cu şocant apetit pamfletar şi
zbuciumul existenţial (vizând râvnita transfigurare), poetul
înţelege poezia ca rugăciune, invocând slava cerească.
Să observăm, judecând contextual, că după
sufocanta paranteză ateistă, asistăm, în câmpul liricii
noastre, la o veritabilă explozie a poeziei religioase, eşuând
însă – deseori – într-o abundentă poezie imnică, exploatând
nemilos decorativismul ortodoxist. E lesne de bănuit că pe
fundalul acestui productivism (stahanovist) aprofundarea
dogmei creştine, vădind, pe cât se poate, competenţă
teologică nu e însoţită decât rareori de o mistuitoare trăire
lirică pe suport estetic, rezistentă valoric, aşadar. Altfel
spus, recunoscuta prezenţă de imensitate a lui Dumnezeu
în lume (ca ziditor), inaccesibil şi indefinibil, dizolvat într-o
nemărginire luminoasă nu e potenţată de prezenţa harică
(conform distincţiei propusă cândva de Nichifor Crainic),
ceea ce va să însemne o trăire individuală, consumată la
flama extazului amorţind raţiunea, conectată la iradiaţia
fiinţei divine, mărturisindu-şi, finalmente, neputinţa de a o
cuprinde.
Dar Poetul, împărtăşindu-se / împărtăşindu-ne din
puterea sacrului este chiar purtător de sacru, demonstra
recent H. Bădescu (vezi Poezia şi sacrul, Editura Junimea,
2008). A trăi valoarea Fiinţei înseamnă a trăi întru sacru,
„nuntind” nivelurile de Realitate, adevărul doctrinar,
cinstind divinul ubicuitar, bucurându-se, astfel, prin
lucrarea inspiraţiei de infuzia harică. Poezia, ca act sacral
/ sacralizant îşi mărturiseşte, prin nostalgia paradisiacă,
aspiraţia metafizică: „treimea” Viaţă – Existenţă – Sacru,
ieşind din ţarcul dogmei, glorifică absolutul (perceput
ca absenţă, fireşte) şi invită la o trăire „întru mântuire”.
Cercetând însă peisajul nostru liric vom sesiza, fără efort, că
o astfel de „direcţie” poeticească coexistă cu mizerabilismul
afişat ostentativ, făcând din pornolirism tot o preocupare
industrioasă, stârnind însă zgomot mediatic. Şi asigurând,
implicit, vizibilitate literară prin supra-mediatizare.
Un poet discret precum Ticu Leontescu, de o sfioşenie
incredibilă pentru lumea de azi îşi mărturiseşte credincioşia
având ca solid suport educaţia religioasă. El vine din zona
Botoşanilor şi după îndelungi căutări lirice (în preajma
lui Traian Dorz) ne oferă, editorialiceşte vorbind, trăirile
sale cucernice (dar dilematice, totodată), zbuciumul său
existenţial (problematizant!), slăbiciunile fiinţei (mărturisind
însă măreţia Duhului divin). Sufletul său „rănit” e încercat
de „focul patimii”, vrerea îndumnezeirii (prin căutare,
reculegere, devotament, suferinţă) îşi divulgă candoarea
iar portretele sale lirice, poposind asupra unor figuri istorice
creştine se însoţesc cu pulsiunile vaticinare (biciuind
fariseismul) ori, surprinzător, cu erupţiile pamfletare. Un
volum precum E toamnă în Eden (Editura Eubeea, 2008)
face loc acestor trăiri contradictorii, livrate la temperatura
sincerităţii, dăruindu-se fără rest. Să menţionăm, imediat, că
poetul-teolog, timişorean de lungă vreme, publicase înainte
alte trei volume, toate la Editura Marineasa: Răstignită
iubirea (2004), Plâns transfigurat (2005) şi Iaşii în...haiku
(2007). Şi că poezia sa de ultimă oră, în cert salt calitativ,
împacă euforia religioasă, splendorile evlaviei, umilinţa
şi căinţa omului duhovnicesc cu slăbiciunile „fărâmei
pieritoare”, cutreierată de îndoieli şi erori. Dar cucernicia
dilematică, spuneam, nu sfârşeşte în erezie contestatară.
Ca „duh în vas de pământ” (memorabil spus!), poetul
purcede la o lectură etică a vieţii, ascultând cum tăcerea
picură „din cerul lui Dumnezeu”. Nu ocoleşte derizoriul,
acceptă dezvrăjirea lumii în durata profană şi, mânat de
nostalgie, recunoscând că „sufletu-mi face riduri” încearcă
să retrăiască tinereţea ca stare: „Doamne, grădinăresc în
mine – / un mic Eden, sădit de Tine”. Totuşi, un „Adam
desfrunzit de cer” se preumblă
printr-un „rai în paragină”.
Întomnarea, lamentaţia,
deplorarea se insinuează deşi,
suntem preveniţi, „în Cer nimeni
nu se ceartă”. Şi, în plus, nici
„alungarea” nu s-a consumat:
„Nimeni nu m-a alungat încă”.
Să notăm că şi
reîntoarcerea e posibilă (fireşte,
în ipostaza unui „alt Adam”).
În plus, e de menţionat
că de la primul Adam, un
suflet viu (cel alungat) până
la ultimul Adam (Hristos),
cel ce oferă şansa reînvierii
(implicit, a imprimăvărării)
calea e lungă şi grea, având
drept borne salvarea, iertarea,
îndumnezeirea. Fiindcă Eschatos
Adam este un duh dătător de
Adrian Dinu
Rachieru
viaţă. Iar raiul (ca loc intermediar, în aşteptarea Judecăţii)
poate fi un paradis terestru; alungarea, la rându-i, poate fi
concretă sau alegorică, prin pierderea inocenţei. Edenul, în
ebraică, ar semnifica voluptatea; or, într-un veac întunecos,
descoperind fiorul rugăciunii, cel încă nealungat sălăşluieşte,
am văzut, într-un „rai în paragină”. Ar putea zice precum
Efrem Sirul: „Cu ochii minţii, am văzut raiul”; visând,
desigur, cu spor sufletesc, la Împărăţia cerului (Imperium
caeleste), o realitate pur spirituală. Şi dobândind puterea
credinţei.
Volumul pomenit, inegal, cu relief accidentat,
amestecând regretabil – după noi – problematica gravă cu
ghiduşiile lirice, cu jocurile de cuvinte, propune – neinspirat
– hibridarea: lângă textele care desluşesc consecinţele
păcatului adamic, coagulând pe axa unei imaginare călătorii
înspre dealul Căpăţânii (acolo unde, agonizând, ultimul
Adam „îmbrăţişa” lumea) aşează producţiuni cu accente
frivol-pamfletare, blamând vehement minciuna şi corupţia
ori invocând evlavios figuri tutelare: Eminescu, în Fantasma
lui..., umbra lui Bacovia în Singurătate gri (splendidă!).
Reproşul nostru (tandru, negreşit) nu zdruncină încrederea
în acest poet, doritor de vitaminizare culturală; încă ezitant
dar sârguincios, vădind seriozitate în căutările sale lirice,
dorindu-se un truditor (în sens perfecţionist). Motiv de a-i
aştepta cu bucurie viitoarele izbânzi pe frontul editorial.
Fiindcă, repetăm, în cazul lui instinctul religios are armătură
teologică.
Volumul din urmă (Se poartă negru, Editura Antrophos,
Timişoara, 2012), confirmă saltul şi respectă reţeta.
Cuvintele îl asaltează, ieşind din „întunericul primordial”.
Poetul, consecvent cu sine, însetat „după al Tău Cuvânt”,
îşi ctitoreşte o catedrală în suflet, cerul fiind „o imensă
fereastră / cu perdelele trase” (v. Catedrală-n aer liber).
Şi, desigur, pătruns de febra scrisului, încearcă îmblânzirea
şuvoiului de cuvinte „timide şi tandre”: „ca un stol de fluturi
catifelaţi, / coborau din cer, / dansând în zig-zag, / pe o
nevăzută scară” (v. Poem cu aromă de cafea). Şi dacă nu
se încumetă a porni la drum fără un cuvânt „de cheltuială”,
oferit celor „săraci cu duhul”, poetul deplânge violenţa şi
nebunia din Jungla urbană, în acest „balamuc global”. Încât
o lume „scârbită de normalitate” îi trezeşte sarcasmul,
răbufnirile justiţiare, fulgerând anateme. Va constata,
mâhnit, că „Povestea cu omul negru / este adevărată” şi că
„Rogvaiv-ul curcubeului / e drapat în bernă” (v. Se poartă
negru). Şi constată concluziv: „Albe-au rămas doar / nopţile
şi versurile poetului”.
În pofida denivelărilor, amestecând cucernicia cu
vocaţia pamfletară şi apetitul ludic (vezi, de pildă, O idee,
Percepţii zoo...), lansând câteva cicluri reuşite (Inima mea,
Strănepot de ... Hamangia), Ticu Leontescu, crescând –
deloc spectaculos – de la un volum la altul, ne confirmă
(răbduriu cu sine, în primul rând) potenţialul său creator.
Transcriem drept încheiere, o constatare – cu iz concluziv
– a regretatului Constantin Buiciuc, recent plecat dintre
noi: Ticu Leontescu este „un credincios adevărat şi un poet
autentic”, căutându-se încă (adăugăm), nimbând – prin
lirica sa reflexivă, problematică – ostenelile viitoare.
7957