Lucian Gruia - Oglinda literara

REPORTAJ
La idele lui Marte primăvara a
început să-şi intre în drepturi încet
dar sigur. Baba Dochia, după ce
Nina Plopeanu şi-a făcut de cap cu numai câteva
săptămâni în urmă, a fost nevoită,
cu părere de rău, să-şi lepede
toate cojoacele şi să se retragă în hibernare până anul
viitor. Două zile de vreme însorită au fost suficiente să ne
însenineze sufletul dornic de binefăcătoarea serotonină,
să ne trezească dorul de ducă şi de comuniune cu natura
pregătită de reîntrupare.
Din lipsă de timp, fiind duminică dimineaţa, ultima
zi din week-end, am ales un traseu scurt, de numai
80 de kilometri, la confluenţa dintre judeţele Buzău
şi Brăila. Destinaţia către care am pornit era comuna
Racoviţa, locul de naştere al soţului
meu, unde mai vieţuia încă vechea
casă părintească care ne chema din
când în când să-i deschidem uşa veche
de brad pe care vopseaua albastră
începuse să înverzească. Periferia
Râmnicului Sărat, cu aproximativ 500
de metri înainte de a ne înscrie pe DN
22 către Brăila, ne-a întâmpinat lipsită
de ospitalitate cu nişte gropi adânci,
pline de apă din cauza cărora am fost
nevoiţi să circulăm nu pe asfalt ci pe
pământul care ţinea loc de trotuar.
Semnele cumplitei ierni din trecuta de
acum lună a lui făurar nu dispăruseră
complet. Pe marginea şoselei zăceau
încă maldăre de zăpadă împroşcată
cu praf şi mizerie de toate felurile .
La doar câţiva kilometri de
bătrâna urbe, după ce am trecut
podul peste râul omonim, am intrat în
localitatea Râmnicelu (în alte vremuri
Obidiţi) reşedinţa comunei cu acelaşi
nume, care ne-a primit tăcut şi ne-a
lăsat să-i admirăm casele vechi, unele
dintre ele monumente istorice ca de
pildă Casa Dan Stan sau Casa Mănăilă
construite la începutul secolului trecut,
dar şi cele mai noi, aliniate disciplinat
precum soldaţii, pregătiţi parcă de
defilare, separate de garduri vopsite
în culori neutre. Strada principală era
aproape pustie. Tinerii cred că nu se
treziseră încă, iar cei mai în vârstă
se aflau probabil la biserica cu hramul
Sfântului Mihail şi Gavril, construită pe
la 1781.
Semnele economiei de piaţă au
devenit evidente; câteva firme mici
cu denumiri semnificative domeniului
ocupaţional, lucrări de construcţie
sau fabricarea de hârtie şi cartoane
ondulate şi bineînţeles nelipsitele
magazine mixte şi baruri în care
găseşti aceleaşi produse ca peste
tot, semne ale procesului actual de
globalizare.
Agricultura a rămas o activitate
economică importantă. Între culturile
agricole un loc prioritar ocupă ceapa şi
usturoiul comercializate în multe zone
ale ţării.
Pe drumul dintre Râmnicelu şi
Comuna Boldu mi-au atras atenţia
în mod deosebit tristeţea copacilor de
Călătorie
de o zi
pe margine, cu crengile îndoliate, aplecate spre pământ
într-un bocet mut, ca după o grea suferinţă, unii dintre
ei înveşmântaţi încă în mantia de frunze arămii de astă
toamnă. Căldura tămăduitoare a primelor două zile
primăvăratice nu reuşise să vindece rănile provocate
de anotimpul rece. Peste doar o săptămână priveliştea
va fi cu siguranţă alta. Ramurile arborilor vor exploda
sub povara mugurilor încărcaţi de clorofilă, se vor ridica
optimiste spre cer şi peisajul se va însufleţi. În vârful unui
stâlp de electricitate, un cuib de barză în care locatarul
cu picioare lungi se instalase deja şi privea lung în zare
după perechea ce părea că se rătăcise pe undeva. Dintre
păsările călătoare perechile de berze sunt cele mai fidele,
rămânând împreună toată viaţa. Fără să vreau mi-am
amintit un reportaj prezentat la televiziune în care se
vorbea despre o barză care, rănită, n-a mai reuşit să
plece spre ţinuturi mai calde. Împreună cu perechea ei
au rămas să ierneze în gospodăria unui sătean.
Referitor la aceste păsări tradiţia populară spune
că persoana care în anotimpul ghioceilor vede mai întâi o
singură barză va fi singură toată vara.
Deşi ceasul de la bordul automobilului arăta doar
unsprezece dimineaţa, localitatea Boldu, ca întotdeauna,
era foarte animată. Locuitorii, aşa cum mi-i aminteam
din perioada în care străbăteam mult mai des acest
traseu, erau într-un continuu dutevino.
Pe jos, în căruţă sau cu bicicleta,
unii se îndreptau către centrele
comerciale să-şi facă aprovizionarea
cu pâine sau alte produse necesare,
alţii se opreau în apropierea bufetului
sau mergeau pe la rude sau consăteni
cu diverse treburi. Numeroşi oameni
în vârstă, bărbaţi dar mai ales femei,
îmbrăcaţi sobru, se întorceau de la
biserica înălţată de Ioan şi Maria
Bălăceanu, în urmă cu aproape 180
de ani, proprietarii moşiei de atunci.
Câteva femei de etnie romă, cu
fustele tradiţionale, galbene sau roşii
cu floricele în nuanţe vii, cu nelipsita
traistă pe umăr, dădeau tabloului
un aspect pitoresc. Într-un capăt
de uliţă câţiva puradei, îmbrăcaţi în
pantaloni, legaţi cu sfoară în jurul
mijlocului plăpând, ce nu ajungeau
să le acopere ghetele scâlciate, pe
cap cu pălărioare verzi, specifice, se
zbenguiau fără griji. Mi-am dorit să-i
pot fotografia, dar gândul la o reacţie
neprietenoasă m-a oprit. Am remarcat
faptul că greutăţile inerente ale vieţii
nu i-au determinat pe romii căldărari
să-şi abandoneze portul şi vechile
obiceiuri, de unde, cred că, li se trage
vigoarea şi trăinicia. Cultul religios
Martorii lui Iehova căruia îi aparţin se
pare că are o influenţă benefică asupra
lor deoarece îi constrânge să ducă un
trai între limitele moralităţii şi mai ales
să-şi trimită copiii la şcoală.
Primarul Marin Mărgărit, cu
multiple înclinaţii artistice (poet,
cântăreţ la cinci instrumente muzicale,
fost membru al cenaclului Flacăra
condus de Adrian Păunescu), pe care
le-a transmis şi familiei, conduce
comuna de nu mai puţin de 21 de ani.
Oamenii sunt gospodari; 17 firme
specializate în agricultură, comerţ,
construcţii, pescuit, diversifică
statutele ocupaţionale.
Şcoala generală, foarte bine
dotată, al cărei istoric începe pe la
1891, reprezintă principalul aşezământ
cultural. După absolvirea acesteia
adolescenţii fac naveta la liceele din
Râmnicu Sărat.
(continuare în nr. viitor)
8026 www.oglindaliterara.ro