Lucian Gruia - Oglinda literara

INTERVIU
Parabola hoţului de cai
Fănuş Neagu – 80 de ani
Dintr-un personaj „vechi”,
aparent fără „resurse”, cu o istorie
ce se pierde în basmic şi baladesc,
Fănuş Neagu a facut din hoţul de
cai din Bărăgan unul din cele mai
moderne personaje din literatura
română. Fănuş Neagu nu ar fi putut
să scrie niciodată o povestire ca „O
noapte în bălţi”, de Panait Istrati, nici
ca „Fefeleaga”, de Ion Agârbiceanu
sau „Calul”, povestirea de tinereţe
a lui Marin Preda. Mai degrabă este
la Fănuş Neagu, pulsând ca flăcările
pe comori, patima orientală pentru
cai. Povestea lui El Zorab din balada
omonimă a lui George Coşbuc este
mai potrivită şi mai apropiată de
spiritul autorului. Numai Marin Preda
în „Marele singuratic” şi Ştefan
Bănulescu în „Cartea Milionarului”
mai au în literatura română din
ultima jumătate de veac această
imagine fascinantă a calului văzut ca
o zeitate a câmpiei.
Adevărul e că Bărăganul
a rămas singurul spaţiu literar
românesc în care, în plin secol al XXlea,
ca nicăieri în literatura română,
scriitorii înca mai evocă haiduci şi hoţi
de cai, adică personaje
care au făcut gloria
baladelor populare
româneşti până spre
mijlocul sec al XIXlea.
În aparenţă tema
ar aparţine literaturii
tradiţionaliste. De fapt
vom demonstra, cel
puţin în ceea ce priveşte
spritul povestirilor lui
Fănuş Neagu, că avem
de a face cu o temă nu
doar foarte modernă,
ci şi profundă. De la
povestirea „Cantonul
părăsit”, din 1960,
până la „O corabie spre
Bethleem”, din 1997,
deci aproape întreaga
perioadă în care a scris
povestiri, hoţul de cai
este, tipologic vorbind, personajul
cel mai frecvent evocat. Este un
personaj dinamic, într-o permanentă
metamorfoză, devenind unul din
miturile personale ale autorului.
Primul roman, „Îngerul a strigat”,
a avut până spre finalul perioadei
de elaborare titlul „Satul hoţilor de
cai”. În povestirea „Vară buimacă”,
imaginea cailor este împinsă în
legendă şi mit. Anica, bătrâna care
„se pregăteşte să moară”, spune
nepotului său că se va întoarce pe
sub pământ cu „caii grâului” ca semn
al rodniciei. Şuşteru din „Dincolo
de nisipuri” în expediţia sa spre
izvoarele Buzăului este mereu însoţit
de un cal.
De la Mihuleţ, hoţul de cai din
„Cantonul părăsit”, la Udrea, personaj
din „Albastru de ger”, bărbat care
se lasă încătuşat de nevastă când
„simţea că suie în el, de nepotoloit,
setea de a fura cai”, Fănuş Neagu
evocă în ipostaze basmice, legendare
Fănuş Neagu
sau baladeşti un personaj care are
o singură identitate şi mai multe
măşti. Personajele sunt adesea
„nepotul hoţului de cai” sau „nevasta
hoţului de cai” sau chiar „fata hoţului
de cai”. Însă niciodată nu apare în
prim-plan ca personaj principal hoţul
de cai. El este o prezenţă discretă şi
îndepărtată într-un timp care este
între istorie şi mit. Numai într-o
singură povestire, „Oul de smirnă”
, calul evocat este „năzdrăvan”, un
„harmăsar” nepotolit care are, ca
şi calul evocat de G. Călinescu în
„Estetica basmului”, două viteze,
„ca vantul” şi „ca gândul”. În rest,
în toate povestirile, fără excepţie,
„năzdrăvan” este întotdeauna hoţul
de cai.
Doar în povestirea de tinereţe
„Cantonul părăsit” hoţul de cai
este prins de jandarmi şi omorât
în bătaie. În rest, în alte 10-12
povestiri, hoţii de cai nu sunt prinşi.
Iar dacă se întâmplă să fie prinşi
nu mai sunt pedepsiţi niciodată.
Fapta lor intră într-un cod mitologic
de sorginte balcanică asemănător
cu legea talionului din romanul
„Baltagul”, de M. Sadoveanu sau cu
legea kanunului evocată în romanul
„Aprilie spulberat”,
de scritorul albanez
Ismail Kadare. Hoţul
de cai din povestirile
şi romanele lui Fănuş
Neagu se înrudeşte
cu legendarul Andrei
Mortu din nuvelele lui
Ştefan Bănulescu şi
cu a Amoasei Valahul
din povestirea „Alcyon
sau diavolul alb”, de
Vasile Voiculescu. Dar,
ca element de noutate,
la Fănuş Neagu,
personajul suportă
cea mai complexă
metamorfoză. Dacă
la V. Voiculescu şi
Ştefan Bănulescu
rămân fascinante
aventura şi legenda,
la Fănuş Neagu apare surprinzător
conturul unei mari parabole literare
- a artistului, a evocării idealului de
frumuseţe care sugerează vag şi
tema absolutului.
Hoţul de cai este pentru opera
lui Fănuş Neagu personajul-pattern.
Invocat, evocat fragmentar, rămas
doar în memoria urmaşilor, acoperit
de legendă şi mit, hoţul de cai este
personajul asupra căruia autorul
dezvoltă întotdeauna o strategie
epică specială. În primul rând, hoţul
de cai nu apare niciodată ca personaj
principal. Apar doar reminiscenţe,
amintiri, întâmplări fabuloase cu
elemente de ascendenţă mitică a
autorului. Toate aceste elemente
care fac trimitere la rădăcinile unui
arbore genealogic fabulos, care
au drept „cap şi începătură” hoţul
de cai, au ca scop alcătuirea unei
(auto)biografii mitice care, în ultimă
instanţă, ar trebui să explice condiţia
de creator, de povestitor a autorului.
Viorel Coman
Din astfel de „cioburi” ale unui
vas spart se recompune imaginea
durabilă şi esenţială a hoţului de
cai, cea mai impunătoare imagine a
unui personaj absent din literatura
română contemporană, comparabil
cu Nichifor Lipan, celălalt mare
personaj absent care a trăit şi el
„idila om-cal” din romanul „Baltagul”
de M. Sadoveanu. Hoţul de cai este
indiscutabil o ipostază modernă
şi metamorfozată a haiducului cu
pariuri literare mult mai adânci.
Pe ceair, calul este un simbol
al frumuseţii. El reprezintă „onoarea
ceairului”. Un hoţ de cai este deci
îndrăgostit de frumos. Nici măcar
nu îl interesează utilitatea cailor. De
asemenea, hoţul de cai nu are patimă
socială. El nu ia de la bogaţi şi dă la
săraci. De la haiducii lui Panait Istrati,
Fănuş Neagu a luat neastâmpărul şi
dorul libertăţii, dar nu a luat nimic
din patima lor justiţiară. Dimpotrivă,
pentru o vreme, hoţul de cai e doar
posesiv. El fură pentru sine. De
aceea, calul furat este o formă de
atingere a absolutului. Aceasta ar fi
mândria lui tainică. Dacă acceptăm
că hoţul de cai îşi raportează viaţa
la o formă de existenţă a frumosului
pe ceair, putem recunoaşte în el o
ipostază, fie şi primară, a artistului.
Neîndoielnic, hoţul de cai a devenit
strămoşul mitic al autorului, retras
în lumea povestirilor ca într-o
ramă. Povestea hoţului de cai a
rămas povestea secretă, niciodată
spusă până la capăt, lăsată mereu
în suspans. Ea rămâne cea mai
frumoasă povestire a autorului, ca
povestirea mereu anunţată, niciodată
spusă, a comisului Ioniţă din „Hanu
Ancuţei” de M. Sadoveanu.
Ca de fiecare dată autorul doar
deschide o nouă perspectivă asupra
temei apoi o părăseşte lăsând să
cadă peste ea faldurile grele ale
alteia. Furtul cailor în Bărăgan
este ultima formă cu reminiscenţe
de real şi fabulos în care se reia,
metamorfozată într-o aventură în
istorie, tema vânătorii arhetipale.
Hoţul de cai este situat fie departe
în timp, la rădăcinile neamului
autorului, fie în contemporaneitate.
El nu este atât un personaj, cât o
funcţie, un rol. În povestirea „Vrăbii
fluture”, hoţul de cai este situat în
istorie, la sfârşitul secolului al XIXlea.
În „Cantonul părăsit”, este situat
în perioada dintre cele două războaie
mondiale, ca şi în romanul „Îngerul a
strigat”, iar în „Pe Ceair”, după câteva
sugestii ale povestirii, spre sfârşitul
anilor `80 ai secolului, trecut adică
în strictă actualitate.
7966 www.oglindaliterara.ro