Lucian Gruia - Oglinda literara

ESEU
PRIETENII LUI VASILE VOICULESCU
Dovadă a cercului larg de cunoştinţe, colaboratori, pacienţi, confraţi, lui V. Voiculescu
i s-au făcut portrete memorabile, care au îmbogăţit arhiva literaturii române. Cum spun
desenatorii, a dat bine în peniţă… Cu toţii au subliniat trăsăturile fizice care defineau
„înfăţişarea eminamente ascetică, ducându-te cu gândul la un călugăr peregrin” (Dinu
Pillat). T. T. Branişte îl vedea „scund de stat şi slăbuţ, cu faţa înconjurată de o barbă bogată,
cu privirea plină de bunătate”, Octavian Moşescu, cel care l-a cunoscut timp de peste 40
de ani în clădirea Radiodifuziunii, „un clasic de un echilibru profund şi melancolic”, nepoata
Daniela – „bătrânul cu barba albă şi sălbatică, de care spun legendele şi cărţile vechi că
făurise lumea, era un sfânt care emana în jurul lui atâta personalitate, atâta putere mocnită
şi atâta linişte încât mă simţeam strivită şi în acelaşi timp ocrotită”. Alţi autori au scos în
evidenţă simplitatea eticii, austeritatea în care trăia, modestia, faptul că era „un om care
vorbea mai ales cu sine, deşi nu i-au lipsit prietenii, şi mai mult cu obsesiile lui privitoare la
o foarte largă arie – încă nestudiată – a dramei conştiinţei, a crizei semenului nostru modern” (Ion Caraion). Puţin
comunicativ, taciturn, „smead la faţă şi cu o bărbuţă care nu izbutea să-l maturizeze cu totul” (Constant Ionescu,
în 1916), pentru ca spre sfârşitul vieţii să-şi lase o barbă de schimnic „care îi mânca aproape toată faţa, şi plete de
călugăr de schit”. Friguros, avea o ţinută capilară de iarnă şi alta, mai simplificată, de vară. Inexplicabil pentru mulţi,
a dus o viaţă modestă, dar se scapă din vedere faptul că întreţinea o familie foarte numeroasă: soţia, mai mult
bolnavă, cinci copii, două surori văduve şi una-două servitoare. Ca medic nu a cedat niciodată tentaţiei de a primi
ceva în plus de la pacienţi, iar poeziile, de cele mai multe ori, le publica fără pretenţii financiare. L-au ţinut pe linia de
plutire retribuţia de medic al Domeniilor Coroanei şi colaborările cu Radiodifuziunea Română şi cu Fundaţia Regală.
„Discret şi timid, cumpătat şi modest, refuzând reclama şi protocolul, Voiculescu iubea firescul, viaţa în
natură, en plein air, manierele simple şi sincere. Când, la rigoare, compania era încărcată, se retrăgea în tăceri
îndelungi, desigur tonice pentru el. Avea cultul prieteniei, pentru care jertfea bucuros din puţinul timp liber. Prietenia
o înţelegea totală, fără umbre, fără echivocuri şi omisiuni” (I. Apetroaie). Poate de aceea a fost atât de preţuit
de persoanele din cercurile culturale, medicale, religioase. Modestia sa mergea până acolo încât, după ce citea
la Antim, la Slătineanu, la Mironescu sau la Apostolide, le cerea amfitrionilor să-i corecteze manuscrisele ca unui
şcolar. Preocupările intelectuale trebuia să înlăture definitiv trufia. Din cunoaşterea tragediilor antice el desprindea
ideea că trufia era cauza înfrângerilor suferite de eroii greci. „Foarte modest, de o smerenie copleşitoare, încerca
totdeauna să fie cât mai şters şi mai neluat în seamă” (Constantin Daniel). Sunt cunoscute versurile autobiografice
scrise de autor pe un portret realizat de Velisaratu: „Lăsaţi-l, nimeni să nu-l ştie, / Un biet bătrân mocnind sub praf,
/ O biată umbră pe hârtie, / Mai tristă ca un epitaf…”. „Poate că în acest catren este concentrată întreaga şi tragica
povestire a acestor ani” (V. Mănuceanu). Era o figură de sfânt, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, şi avea un grai blajin
ce aducea îmbărbătare suferinzilor, cu sfaturi ce mergeau la inimă (A. Maniu). A fost „unul dintre puţinii scriitori
interbelici încredinţaţi că deţine şi un tol etic, că are ceea ce francezii numesc charge dames, sau, pe româneşte,
răspundere spirituală, de îndrumare a sufletelor cititorilor şi auditorilor săi” (Ş. Cioculescu, în 1986). Devotat cu totul
muncii, nu şi-a îngăduit să frecventeze cafenele literare şi să ia parte la pseudoambianţa creatoare de zvonuri şi
epigrame. Pe cei norocoşi îi felicita, pe ghinionişti îi îmbărbăta. A primit la rândul lui patru importante premii literare:
premiul de poezie al Academiei Române pentru volumul „Din Ţara Zimbrului şi alte poezii” în 1920, premiul Societăţii
Scriitorilor Români pentru volumul „Poeme cu îngeri” în 1928, premiul Teatrului Naţional pentru piesa „Umbra” în
1936, premiul Naţional de Poezie în 1941, pe care l-a donat unei biserici din Ardeal pentru cumpărarea unui clopot.
Mai multe diplome şi decoraţii i-au încununat activitatea profesională. A mizat pe structura morală a românului,
pe înclinaţia acestuia spre bunătate şi dreptate. Acumulase o cultură imensă. Citea în original texte franţuzeşti,
englezeşti, nemţeşti, italiene. Credea că limba română este un material atât de tare, încât cedează numai dălţilor
ascuţite, că mulţi termeni concreţi trebuie subţiaţi prin intelectualizare. Cu toate astea, poetul nu putea fi un risipitor
de cuvinte, ci un avar, pentru a turna ideea „într-o formă pe care limba cu mare luptă ne-o dă, şi încă cu zgârcenie”.
Între 1954 şi 1958 avea un program atât de riguros, încât nu mai mergea decât în 2-3 locuri. Numai pe jos. Fructele
austerităţii senecte au fost sonetele şi nuvelele fantastice, de o calitate literară ieşită din comunul estetic şi ideologic
al perioadei „Şcolii de literatură” şi al revistei „Tânărul leninist”. Nu suferea că toate publicaţiile refuzau să-i scrie
chiar şi numele. Încă din toamna lui 1947 spera să vadă lumina tiparului primul volum de proză. Fiii îl îndemnau să
rupă tăcerea literară şi să colaboreze cu unele reviste, pentru a evita consecinţele nedorite, dar marele om şi le-a
asumat în numele unei demnităţi impecabile. Poate că nici nu şi-a închipuit că barbaria poate merge până la crimă.
Şi-a urmat neabătut drumul strălucitor al creaţiei, cu totală detaşare. Oricum, banii nu-l interesau, iar pensia era
derizorie. Cum ar fi arătat literatura română, dacă sonetele, nuvelele fantastice, piesele de teatru, romanul „Zahei
Orbul” ar fi apărut în librării la timpul lor? Până în ultima clipă a fost încredinţat că va scrie un roman autobiografic
în care să toarne „drojdia lirică neîncăpută în poezie”.
Pe 11 noiembrie 1955, la împlinirea vârstei de 67 de ani, stând pe o bancă în Cişmigiu, a realizat cunoscutul
„Autoportret romantic”:
Mi-am făurit o bătrâneţe bravă,
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii ţărcuind, şirag,
Un chip uscat, de pajişte firavă.
………………………………..
Nu mă întreb ce vremuri bat afară:
Privesc, în mine, pulberea de seară
Şi, coborând lăuntric a mea scară,
Mă sprijin în condei, ca în toiag.
Binele şi Frumosul l-au călăuzit în profesie şi la masa de scris, sau, la bătrâneţe, la planşa pe care o ţinea,
stând întins pe pat, pe genunchi. Această pecete cu faţă dublă a fost preţuită de cei care l-au cunoscut. Iată cum
vedea fiul Ionică, în 1919, familia din care făcea parte: tatăl era „un bărbat zvelt, mic de statură, căruia nu-i puteai
ghici uşor vârsta din pricina unei bărbuţe castanii care-i umbrea obrazul. Ochii îi erau ageri şi pătrunzători, dar
foarte blânzi”, mama, „o tânără cu un păr negru şi frumos, ce îi încadra obrazul uşor măsliniu, luminat de ochi verzi”.
„Împreună cu cei patru copii, păreau destul de săraci, dar arătau a oameni cumsecade”.
8016 www.oglindaliterara.ro
Gheorghe
Postelnicu