Lucian Gruia - Oglinda literara

De ce rămânem în
România
...Nu plecăm pentru că oriunde ne-am duce suntem
români şi avem o trenă după noi... Aşa mi s-a întâmplat
mie în Belgia, la Ghent, unde am participat în calitate de
partener la întâlnirea din programul european Grundtvig,
alături de alţi şapte parteneri din tot atâtea ţări. Titlul
programului este „Elderly Memories” – o experienţă unică,
în acest an dedicat de Europa comunicării între generaţii
şi persoanelor vârstnice. „Trena” din România este un mod
de a spune că la hotelul Best Western Cour St. Georges,
unde mi-am rezervat cazarea prin www.booking.com, am
plătit camera cash ca orice om civilizat. În bancnote de 100
de Euro, nu de 200 sau 500, pentru că nu se primesc la
recepţie de teamă că ar putea fi false... Dar hotelierii m-au
tratat ca pe un român, nu ca pe un cetăţean european!
Adică mi-au blocat şi 1450 lei din cardul cu care făcusem
rezervarea, deşi site-ul scrie clar că „Booking.com nu va
debita niciodată cardul dvs. Plata va fi luată în mod normal
de către hotel în timpul sejurului dvs.” Aşa că m-am trezit
că-mi lipsesc mai mult de 300 E din cont, deşi plătisem
cash recepţionerului Sanne cu chitanţa nr. 21032 din 10
martie 2012 suma de 297 E (din care 15 E taxă turistică!)...
Informându-mă telefonic, am aflat că doar au blocat banii
din card, nu i-au încasat, dar eu nu mă pot încă folosi de ei
de 5 zile ... Se pare că vor fi blocaţi o lună! Asta înseamnă
să fii român: nu prezinţi încredere!
Altfel, oraşul Ghent din Belgia, situat la 55 de km de
Bruxelles, este un loc cu adevărat frumos şi interesant,
numit de unii „Veneţia Nordului”... Eu aş spune că imită
în mare parte Amsterdamul, şi nu Veneţia, pentru că
locuitorii şi-au construit un mic canal pe care m-am plimbat
şi eu, iar clădirile au stilul consacrat în oraşele olandeze.
Nu puteam să nu vizităm impunătoarea Catedrală gotică
Saint-Bavon (construită pe ruinele unei biserici romane
dispărute în 1150), care adăposteşte o capodoperă de
Rubens şi o compoziţie intitulată „Adoraţia mielului mistic”
ce datează din 1432 şi aparţine fraţilor Hubert şi Jan
van Eyck, considerată o capodoperă absolută a picturii
medievale. Grandioasă în ansamblu, spectaculoasă în
detalii. Un furt celebru din 1934 a deposedat catedrala
de panoul „Judecătorii integri”, care nu a mai fost nici
până azi recuperat... Minunatele vitralii filtrează lumina de
primăvară a lunii martie şi povestesc despre glorii trecute,
sacrificii ale acestor locuri flamande pentru că, nu trebuie
să uităm, Carol Quintul s-a născut aici, dar şi-a şi pedepsit
concetăţenii pentru revoltele din timpul său, obligându-i la
marşuri de penitenţă cu ştreangul de gât...
Dar minunea-minunilor este doar la câteva zeci de
metri, adăpostită de Turnul Belfort. Un turn înalt de 95
de metri, un simbol al independenţei acestei străvechi
aşezări. La primul etaj am fost surprinsă să mă întâlnesc
cu un dragon ce reprezintă din 1380 simbolul acestui oraş.
O întâlnire de-a dreptul uluitoare pentru mine, pentru că,
doar cu o seară înainte, vizionasem la Televiziunea belgiană
filmul „Avatar”. Este frapantă
asemănarea dragonului cu
păsările fantastice din acest
film ce este o parabolă
contemporană a ciocnirii
civilizaţiilor, un basm ce se
bazează pe lupta dintre
bine şi rău, dar care atrage
atenţia asupra ireparabilei
distrugeri a planetei virgine
de răul civilizator (citeşte
războaie...). Unul dintre
tunurile vechi din Turnul
Belfort avea scheletul metalic
al dragonului... Şi totuşi, nu
aceasta este minunea, deşi
face parte din ea (trebuie
să vă spun că în drum spre
Turn, în faţa mea, mergea o
INCIDENŢE
Georgeta Adam
tânără cu părul împletit în coadă, lungă cam de un metru,
asemenea personajelor din „Avatar”, parcă dorind să mă
călăuzească spre întâlnirea cu Dragonul...). La etajul 3
al Turnului Belfort se află Tamburul muzical din aramă cu
17 600 de găurele, construit ca o cutie muzicală ce cântă
şi se roteşte la fiecare sfert de oră... Noi l-am ascultat
la ora două a zilei cu o ritornelă... Acest tambur a fost
construit mai întâi din lemn în 1377, apoi, în 1457, din fier,
pentru ca la 8 martie 1659 Pieter Hemony să-l dăruiască
oraşului pe acesta, din aramă... Aici există şi o colecţie de
40 de clopote printre care cel mai mare este de peste
300 kg şi cel mai mic de 30 de kilograme... Tot Hemony
era maestrul lor incontestabil, iar sunetul acestor clopote
anunţa sărbătorile oraşului cu tonuri speciale...
Întrebarea din titlul acestui eseu se referă însă la o
idee întâlnită în cartea unui român descoperită în biblioteca
fiului meu la Bruxelles: „Les Couleurs de l’Hirondelle”
Editions Corti, France, 2012, scrisă de Marius Daniel
Popescu, după ce „La Symphonie du Loup”, de acelaşi autor,
primise în 2007 Premiul Walser. Autorul român trăieşte în
Elveţia, la Lausanne şi este şofer de autobuz. Cum tocmai
se încheiase Târgul de carte din capitala belgiană (unde şi
ICR Bruxelles avusese un stand animat, cu peste 400 de
cărţi româneşti expuse, alături de alţi 5 parteneri EUNIC
invitaţi din alte ţări europene), n-am ezitat să citesc rapid
tomul cumpărat special de la Corti pentru acest târg...
Găsesc cele 19 motive ale autorului pentru a rămâne în
România şi, desigur, ader imediat la ele... Cartea nu a fost
încă tradusă la noi, dar sper să fie, şi să descoperiţi singuri
argumentele acestui autor cvasinecunoscut la noi, dar care
citeşte din cărţile sale pe youtube şi este publicat şi premiat
la Paris... Dacă în acest an au fost invitaţi la Târgul de carte
din martie 2012 din Bruxelles doi autori cu cărţi traduse în
limba franceză: Dan Lungu (România, cu trei cărţi traduse
în franceză) şi Nicoleta Esinencu (Republica Moldova),
probabil că la anul participanţii la acest eveniment se vor
întâlni cu Marius Daniel Popescu. Faţa literaturii române se
schimbă, se prezintă în limbi de circulaţie şi, datorită unui
management cultural de excepţie al noului ICR Bruxelles,
este prezentă, iată, doi ani la rând, în această piaţă selectă
a cărţii din capitala belgiană unde, după cum ştim cu toţii,
se învârt ceasurile Europei...
mai fi destule de spus, dar, mă întorc la citatele pomenite
mai la începutul acestui comentariu fiind de acord şi că
„Doina Ruşti este o prozatoare puternică şi originală (...) în
literatura postdecembristă.” (Paul Cernat) şi că ea „intră în
elita prozei noastre încă tinere.” (Daniel Cristea-Enache).
Numai că aici este vorba despre cu totul altceva: după
umila mea părere, proza nu este tânără sau bătrână, ci
are sau nu valoare; şi este vorba despre un anume tip
de proză, respectiv din categoria celor semnate de Ioana
Bradea, Ioana Băieţică, Cecilia Ştefănescu, Doina Ruşti
(cel puţin cu acest roman...), Laurenţiu Epure, poate şi
alţii pe care nu-i ştiu – mea culpa... Însă, dacă aceasta
este „elita” prozei postdecembriste, atunci cum rămâne
cu autori care n-au intrat în tiparele unui postdecembrism
literar agresiv şi cu pretenţia de a fi... elită? Mă gândesc
la Radu Ţuculescu, Răzvan Petrescu, Dan Lungu, Radu
Aldulescu, Mircea Cărtărescu (de ce nu?), Daniela Zeca-
Buzura, Ileana Vulpescu, Ioan Groşan, Florin Lăzărescu,
Lucian Dan Teodorovici etc., etc.
În paranteză fie spus, Hector Malot – Remi, (Singur
www.oglindaliterara.ro
pe lume), Charles Dickens, David Copperfield; Andersen –
Fetiţa cu chibrituri; Zaharia Stancu – Darie (Desculţ), ş.a.,
au rămas literatura lumii din cu totul alte motive – după
câte ştiu...
Complicat...
Întrebarea pe care mi-am pus-o şi mi-o voi mai pune,
sigur, e: de ce trebuie să arătăm lumii tot timpul doar faţa
urâtă a României, a locuitorilor ei, a situaţiilor care nu ne
ajută, ci ne umilesc şi înjosesc? Nu cred că e ceva specific,
nu cred că impresionăm pe nimeni, inclusiv cu filmele
noastre de după ’90, dar mă tem că impresia e cu totul
alta. Din păcate. Dar mai contează acum când, deseori,
forma se substituie fondului?
Să fie bine şi corect înţeles: prozatoarea Doina Ruşti
demonstrează o forţă a creaţiei şi o ştiinţă a naraţiunii
absolut extraordinare. Poate să devină incitantă ideea că un
roman de peste 300 de pagini se citeşte „pe nerăsuflate”.
Nu pentru încărcătura de dezmăţ, ci pentru cum este
transmis mesajul literar-artistic... Doina Ruşti,
Doina Ruşti, LIZOANCA la 11 ani, Editura Trei, 2011
8029