Lucian Gruia - Oglinda literara

Amintiri din războiul
de la 1877
V. Vereşaghin
(urmare din numărul anterior)
- Ba-i chiar aşa: vrei să ai bunătatea să vezi singur?
Sdridloff fu foarte mulţumit de acest lucru, deoarece
acum învinuirile de neştiinţă, de nedibăcie, sau de neîngrijire,
ce i-am fi adus de bună seamă prietenii lui, cădeau de la sine.
În timp ce lăsam vaporul în urmă, lui Skridloff nu-i părea rău
decât de un lucru: că ruptura lăncii de la torpilă şi lipsa de
aburi nu-i îngăduiau să reînceapă atacul cu torpila din coastă.
De bună seamă, am fi pornit drept asupra cuirasatului şi am fi
putut să încercăm un alt atac cu torpila din spate, dar această
situaţie părea că nu-i surâde. Prietenul meu îşi smulgea părul
din cap şi se tânguia cu un glas aşa de deznădăjduit, încât cu
adevărat îmi făcea milă.
- Atâta bătaie de cap, atâta muncă, atâtea pregătiri şi
toate în zadar!
- Linişteşte-te, la ce bun să-ţi pierzi speranţa? E o
înfrângere dar care nu vine din neştiinţă!, i-am spus eu.
După ce prietenul nostru Nicolai Larionovici se încredinţă
că, în împrejurarea de faţă, un nou atac nu putea să mai aibă
loc, deveni ceva mai vesel, iar deznădejdea lui se risipi.
Rămânea să ştiu acum pentru ce al doilea torpilor nu ne
însoţise, când am dat atacul. La această întrebare nu puteam
să răspundem. Avem cuvinte să credem că aceasta a fost
întâia şi singura dată, când un vas duşman a fost atacat de un
torpilor lăsat singur. La urma urmei, rezultatul era mulţumitor,
deoarece vaporul ca şi cuirasatul bătuse în retragere, astfel
încât scopul atacului fusese atins.
După ce răsuflarăm în adăpostul nostru, Şutka se
îndreptă spre Novikoff şi-i făcu o dare de seamă, de la ivirea
vaporului încoace. Toţi ofiţerii erau în picioare pe mal. Ei păreau
că nu ştiu nimic din ce ni se întâmplase, deoarece insula ne
ascunse de vederea lor în timpul atacului.
- I-aţi aruncat în aer?, ne întrebară ei de cum ne-am
arătat.
- Nu, răspunse Skridloff, focul lor a fost prea furios şi a
tăiat firele conductoare, Vasili Vasilievici şi cu mine suntem
răniţi. Tăcere obştească în care imputarea era vădită; numai
bunul Novikoff trimise o sărutare lui Skridloff şi îl felicită pentru
lupta lui neegală.
Oamenii noştri se odihniră, mâncară şi în curând erau
gata să pornească la drum. Ne-am dus deci de-a lungul
malului românesc. Am făcut un fel de targă din lopeţi pe care
l-au pus pe Skridloff, eu am mers pe jos. În primele momente
după rănire, nu am simţit nicio durere, nicio oboseală. După
ce străbăturăm aproape un kilometru, am început să mă las
cu toată greutatea trupului pe marinarii care mă sprijineau.
Pe mal ne-am întâlnit cu Skobeleff, care ne strânse în braţe şi
spuse apoi:
- Ce viteji! Ce viteji!
Viteazul vitejilor ne invidia în chip vădit, fiindcă nu fusese
el rănit. Ne-am dus în satul Parapan, unde am fost găzduiţi la
un proprietar: în aceeaşi casă locuia Wulfert şi tot aici am făcut
cunoştinţă cu Dragomiroff.
Peste puţin timp, câţiva soldaţi pe cai sosi în galop din
Rusciuk şi se puse numaidecât să-şi aşeze tunurile drept în faţa
locului unde se odihneau marinarii. Strukoff înştiinţă flotila la
timp aşa încât era în măsură să pornească la drum, să coboare
în josul apei şi să pună altă linie de torpile. Grupul de soldaţi
pe cai au deschis focul asupra vapoarelor şi asupra lucrurilor,
pe care marinarii fără nicio socotinţă le lăsaseră grămadă şi
bombardară şi casa noastră.
În aceste momente, fără să vreau, am făcut să râdă pe
toţi ofiţerii de faţă. Ei ne-au propus să ne strămute într-o casă
ţărănească, care se găsea în susul satului, aşa încât, să ne
apărăm de iureşul focurilor de armă. Skridloff a fost şi el de
părerea asta, eu însă m-am împotrivit, arătând că mutându-ne
în casa unui ţăran ne expuneam să fim chinuiţi de purici. Cred
şi în ziua de astăzi că împotrivirea mea nu era lipsită de temei.
IBOLCNREERLAACEATR
Am plecat din Plevna, ca să mă alătur batalionului lui
Skridloff. La Bogot, unde se afla tabăra cea mare, am trimis
să înştiinţeze de fiinţa mea pe comandantul suprem, care mă
primi numaidecât, foarte prietenos.
www.oglindaliterara.ro
REMEMBER
În timpul convorbirii, îi făcui o schiţă a taberelor turceşti
de la Şandornic, pe drumul cel mare al Sofiei şi un plan general
al poziţiilor noastre. Marele duce era foarte însufleţit, deoarece
Gurko avea să coboare din munţi în locul acesta chiar în acea
zi.
- Ah, numai dacă ar putea să reuşească!... Dacă ar putea
să reuşească!... repeta marele duce Nicolae, trecându-şi mâna
pe frunte, parcă a-şi goni grijile. L-am încredinţat că n-avea
de ce să se teamă, trupele lui Gurko au să coboare din munţi,
fără greş.
- Atunci, la revedere, adăugă el, întinzând mâna în
direcţia Balcanilor.
M-am oprit peste noapte într-un sat turcesc la vreo şase
kilometri de Lovcea. Şederea mea la Lovcea a fost scurtă. Am
intrat în sat dimineaţa şi în aceeaşi zi am plecat. Orăşelul e
aşezat într-o vale, ocrotită de malul prăpăstios al Osonei şi
dealurile înconjurătoare, care erau aşa de bine întărite încât
am fi avut probleme, dacă n-ar fi fost Skobeleff.
Asaltul Lovcei a fost sângeros. Morţii astupau până-n vârf
şanţurile, după câte îmi spunea fratele meu. El îmi mai spuse
în afară de asta, că înfăţişarea liniştită a lui Skobeleff, într-o
zi ca asta, îl umplu de mirare. Printre alte întâmplări, fratele
meu mi-a povestit următoarele:” Skobeleff îmi dădu poruncă
să conduc un batalion într-un anume punct. Mergeam înainte,
atâta timp cât am avut clădiri după care să ne adăpostim.
Când am ajuns însă în loc descoperit, era cu desăvârşire cu
neputinţă să facem un pas mai mult. Oricine încerca, era ucis
sau rănit. M-am dat jos de pe cal şi am oprit batalionul, pentru
a nu-l expune la o nimicire sigură. Dar, tocmai în clipa aceea,
ce-mi văzură ochii? Pe Slobeleff, care trecea în linişte şi la pasul
calului prin iureşul gloanţelor şi ghiulelelor în juru-i. Când văzui
asta, mi-am reproşat laşitatea mea.
Am ajuns în orăşelul Selvi, unde a fost trimis fretele meu,
îndată după trecerea Dunării. Başbuzucii ameninţau că vor
jefui şi da foc oraşului, iar locuitorii înfricoşaţi trimiseră o solie
la marele duce spre a-i cere ajutorul.
Skobeleff sosi şi el în Selvi; îl găsi stând de vorbă
cu comandanţii diviziilor. Când l-am salutat din partea
comandantului suprem, îmi spuse:
- Ştii că Radeţki nu vrea să meargă?... El mi-a zis:
„Duceţi-vă dacă vreţi! Eu nu mă clintesc din loc”. Ei bine! Noi
vom merge şi dacă va fi nevoie, vom muri cu glorie!
Asta era vorba favorită a lui Skobeleff. Eu, însă, mă
gândeam că lucrul n-ar s-ajungă pân-acolo, deoarece, în ceea
ce mă priveşte, simţeam cu mult mai puţin nevoia de a muri
cu glorie, decât dorinţa de a privi la trecerea trupelor peste
munţii acoperiţi de zăpadă şi la bătălia hotărâtoare, care părea
de aici înainte de neînlăturat.
Planul de a trece peste Balcani, ocolind poziţiile duşmane
de la Şipea, fusese propus cu mult înainte de generalul Radeţki,
sau, ca să vorbim mai desluşit, de şeful său de stat major,
Dumitrofski. Planul acesta fu încuviinţat în tabăra cea mare,
dar grijile ce insuflau treburile de la Plevna, împiedicară
aducerea lui la îndeplinire. După căderea Plevnei planul, părăsit
un moment, fu reluat.
Două coloane, una comandată de generalul Sviatopolk-
Mirski, cealaltă de Skobeleff, erau însărcinate să îndeplinească
această mişcare lăturalnică. Radeţki primi şi el ordine în acelaşi
fel.
Radeţki fu speriat.
- Desigur, eu am propus planul acesta, dar într-o vreme,
când nu era zăpadă pe munţi. Acum nu mai e bun de nimic!,
strigă el.
Dumitrofski fu grozav de tulburat. După dânsul, coloanele
vor fi fără greş înghiţite de mormanele şi lavinele de zăpadă.
Marele duce se ţinu cu toate acestea dârz şi coloanele au fost
puse în mişcare sub Skobeleff şi Sviatopolk-Mirski. Radeţki,
aflând că întâmpinările lui fuseseră trecute cu vederea, se
delimită brusc:
- Ducă-se ei, zicea dânsul, eu nu mă clintesc de aici; nu
mi-am pierdut minţile până acum!
Trupele în lungi şiraguri începuseră acum suişul munţilor.
Pentru a ajunge pe Skobeleff, trebuia să le-o iau înainte,
trecând prin mijlocul lor, ceea ce nu era lesne, căci era riscul
de-al înfige vreo baionetă, ca-ntr-o frigare.
În timpul celor douăzeci şi patru de ore de mai înainte,
soldaţii de geniu au fost puşi să cureţe drumul de zăpadă, cu
toate acestea tot mai rămânea încă destulă. Ridicaseră pe
amândouă marginile nişte ziduri cât un stat de om, era prin
urmare cu neputinţă să te fereşti. Soldaţii râdeau şi glumeau
mergând:
- Ridicaţi-vă baionetele în sus, ţineţi-vă baionetele în
afara drumului, pentru a nu vă scoate ochii!, îşi spuneau ei, din
rând în rând, când se ivea vreun călăreţ.
(continuare în nr. viitor)
8045