PARTEA I - Centru E-learning de Instruire al Resurselor Umane din ...

Revista Tinerilor Economişti
a fost în continuare sporită odată cu înfiinţarea NATO în 1949, care pentru U.S. era o
nouă etapă în răspândirea militarismului american. Deci decizia lui Stalin de a-şi
dezvolta propria sa armă atomică s-a dovedit înţeleaptă.
Relaţiile sovieto-americane nu au fost facilitate nici de contactele de la ONU.
Faptul că erau membre le-a intensificat disputele. Adunarea Generală şi Consiliul de
Securitate au constituit în platforme ale propagandei şi ale câştigării de puncte. Persia,
Grecia, Germania, Coreea- problemele principale ale lumii postbelice, au generat
discuţii aprinse în Consiliul de Securitate, devenind un permanent câmp de bătaie între
Uniunea Sovietică, care îşi folosea dreptul de veto, şi membrii necomunişti. Uniunea
Sovietică îşi folosea dreptul de veto ca pe un instrument de a contrabalasa dezechilibrul
antisovietic al Consiliului de Securitate. Relaţiile sovieto-americane la ONU s-au
acutizat datorită problemei Chinei. În 1949, în China învingea comunismul. Aceasta a
condus la propunerea noii Chine, a lui Mao, ca membră în ONU, în locul Chinei lui
Jiang Jieshi susţinută de americani. Datorită refuzului primit, Uniunea Sovietică se
retrage în semn de protest. Profitând de absenţa Uniunii Sovietice, Consiliul adoptă o
rezoluţie prin care instituia o armată a ONU pentru apărarea Coreii de Sud împotriva
invaziei comuniste din Nord. Începuse primul conflict armat deschis al R.R. Deşi
Uniunea Sovietică nu era implicată militar în Coreea, războiului de acolo, între 1950-
1953, a fost controversa internaţională dominantă în timpul ultimilor 3 ani din viaţă ai
lui Stalin. El a acordat susţinerea diplomatică a URSS Coreei de Nord şi comuniştilor
chinezi. Când a murit în 1953, ţara sa era încleştată într-o luptă ideologică implacabilă
cu Occidentul capitalist. Era aceeaşi situaţie pe care o moştenise în 1924.
Lui Stalin îi succede la putere Hruşciov, care propunea o politică de
coexistenţă, prin care recunoştea dreptul fiecărei naţiuni de a-şi alege propriul său
sistem politic şi social. Acest fapt a marcat o importantă schimbare a atitudinii sovietice
faţă de lumea exterioară. Un pas deosebit de important a fost făcut prin declaraţia lui
Hruşciov din 1956 prin care se spunea că un conflict violent între lumea comunistă şi
cea capitalistă nu era o necesitate. O serie de evoluţii ulterioare morţii lui Stalin au dus
la detensionarea relaţiilor Uniunii Sovietice cu exteriorul:
– în 1953, războiul din Coreea încetase
– în 1954, Uniunea Sovietică se alăturase Angliei şi SUA în negocierile privind
retragerea armatei franceze din Indochina
– în 1955, Uniunea Sovietică semnase un tratat de pace cu Austria şi-şi retrăsese
trupele din această ţară.
Toate aceste evenimente au dus la crearea unei atmosfere mai destinse,
cunoscute sub denumirea de “spiritul de la Geneva”, ce a dat posibilitatea Uniunii
Sovietice de a participa la Conferinţa de la Geneva din vara lui 1945. Deşi nu s-au
înregistrat rezultate spectaculoase, Hruşciov a ajuns la concluzia că ţara sa are mai mult
de câştigat de pe urma unei coexistenţe paşnice, decât de pe urma ostilităţii manifestate
faţă de Occident. Drept rezultat , începe să facă vizite în ţări din afara blocului estic,
printre care se număra India, China, Iugoslavia, Anglia şi SUA. În timpul acestor vizite,
Hruşciov a accentuat realizările sovietice în domeniul spaţial, îndeosebi lansarea
satelitului “Sputnik” (1957). Ceea a impresionat SUA a fost pasiunea şi abilitatea de
care a dat dovadă Hruşciov, arătând că şi conducerea sovietică putea avea o faţă umană.
El a mai subliniat că datorită faptului că armele nucleare se produceau atât în Est cât şi
în Vest, ideea de a se rezolva diferendele dintre comunism şi capitalism cu ajutorul lor
devenea superfluă. În 1959, se naşte noţiunea de “spiritul de la David Camp”, datorită
îmbunătăţirii relaţiilor sovieto-americane, în urma întâlnirilor dintre Hruşciov şi
142