PARTEA I - Centru E-learning de Instruire al Resurselor Umane din ...

Revista Tinerilor Economişti
Arbitrajul poate fi direct şi la termen. Arbitrajul direct constă în vânzarea unei
valute pe piaţa care cotează mai bine şi cumpărarea în acelaşi timp a unei sume în
aceeaşi valută pe piaţa care cotează mai slab.
Arbitrajul la termen se deosebeşte în funcţie de pieţele pe care se realizează
tranzacţiile cu valută de către bănci. Arbitrajul la termen pe o singură piaţă urmăreşte
obţinerea unui câştig din diferenţa de curs a valutei pe aceeaşi piaţă la două momente
diferite. Arbitrajul la termen pe două pieţe urmăreşte valorificarea diferenţelor la cursul
la termen al unei valute pe două pieţe.
2.4.Operaţiunile swap reprezintă îmbinarea a două operaţiuni valutare
simultane şi opuse, una de vânzare şi alta de cumpărare la două scadenţe diferite, de
regulă spot şi forward.
3.Riscul valutar pentru băncile comerciale
Riscul valutar reflectă probabilitatea de a înregistra pierderi din contractele
comerciale internaţionale sau din alte raporturi economice datorită modificării cursului
de schimb al valutei în perioada de la încheierea contractului şi până la scadenţă.
Riscul valutar pentru bănci se cuantifică prin intermediul poziţiei de schimb –
soldul net al patrimoniului într-o anumită deviză, respectiv diferenţa dintre total creanţe
(activul bilanţului şi conturi în afara bilanţului) şi total angajamente (pasivul bilanţului
şi conturi în afara bilanţului) în moneda respectivă.
Poziţia de schimb a unei bănci este de trei feluri:
1) Poziţia de schimb scurtă, determinată de relaţia:
Pasivele într-o monedă străină > Activele în aceeaşi monedă
2) Poziţia de schimb lungă, determinată de relaţia:
Activele într-o monedă străină > Pasivele în aceeaşi monedă
3) Poziţie de schimb fermă, dacă există egalitate între cele două componente.
Poziţia valutară totală reprezintă diferenţa dintre totalul poziţiilor valutare
lungi şi totalul poziţiilor valutare scurte, în echivalent lei. Echivalentul în lei a poziţiilor
lungi şi scurte pe fiecare valută, se determină pe baza cursului de referinţă al BNR în
vigoare la data întocmirii situaţiei.
Poziţia de schimb se clasifică în două categorii: poziţie de schimb structurală
şi poziţie de schimb operaţională.
Poziţia de schimb structurală reflectă activele imobilizate exprimate în devize,
cum sunt: titluri de investiţii, părţi în societăţile comerciale legate, titluri de participare,
titlurile activităţii de portofoliu, dotări pentru unităţile proprii în străinătate.
Poziţia de schimb operaţională reprezintă diferenţa între poziţia de schimb
totală şi poziţia de schimb structurală.
În contabilitatea băncii se folosesc conturile 3721“Poziţie de schimb” şi
3722“Contravaloarea poziţiei de schimb”. Acestea sunt conturi de legătură între
contabilitatea în devize şi contabilitatea în lei, utilizate pentru restabilirea echilibrului
dintre active şi pasive, prin înregistrarea în contul de rezultate a câştigurilor sau
pierderilor aferente evaluării operaţiunilor în devize în funcţie de natura acestora, la
cursurile de schimb ale pieţei valutare comunicate de BNR. Aceste cursuri se folosesc,
de asemenea, în orice tranzacţie ce are loc între bancă şi clienţii săi, în cazurile în care
nu se specifică utilizarea unui anumit curs de schimb. Diferenţele dintre sumele
rezultate din evaluarea periodică a conturilor "Poziţie de schimb" (operaţională) şi
sumele înscrise în conturile corespunzătoare "Contravaloarea poziţiei de schimb"
(operaţională), se înregistrează în conturile de venituri sau cheltuieli privind
70