Nr. 38 - Pro Didactica

EX CATHEDRApe Socrate, cel care era pe punctul de a modifica esenþialmodul de viaþã.Se prefigureazã astfel o situaþie oarecum paradoxalãpentru mentalitatea vechilor greci, aceea a unei schimbãriradicale de stare, situaþie totalmente inacceptabilã; dacãs-ar întîmpla aºa ceva, n-ar putea fi vorba decît dedisimulare, de inducere în eroare a celorlalþi, cu scopurinu tocmai nobile; în mod concret, omul drept nu se poatetransforma în nedrept, nici modestul în insolent ºi cu atîtmai puþin, ºtiutorul în neºtiutor.Demonstraþia lui Xenofon împotriva acesteiposibilitãþi se bazeazã pe douã argumente fundamentale:– în primul rînd, nu ne naºtem cumpãtaþi sau virtuoºisau învãþaþi, dar putem deveni astfel dacã primimîndrumarea corectã ºi dacã ne strãduim; efortulpersonal (care trebuie legat, se subînþelege, curesponsabilitatea personalã) este extrem deimportant: “…socot cã cei care nu-ºi exerseazãputerile, atît cele ale corpului, cît ºi ale spirituluiºi le pierd cu timpul, ajungînd sã nu mai fie în starenici sã facã ceea ce trebuie, nici sã se stãpîneascã”(2, p. 7-8). Îndrumarea ºi exemplul celor din jur i separ lui Xenofon la fel de importante: “De aceeapãrinþii îi þin departe pe fiii lor, chiar de ar ficumpãtaþi, de oamenii rãi, socotind, pe bunãdreptate, cã numai contactul cu cei buni duce lapracticarea virtuþii, iar cu cei rãi la stricarea lor”(2, p. 8).– în al doilea rînd, pericolul reprezentat de exemplulrãu este mare datoritã unei nedesãvîrºiriontologice a fiinþei umane (de unde ºi nevoia deeducaþie), nedesãvîrºire care îi permite la fel deuºor sã urmeze calea viciului, sau calea virtuþii:“Prin urmare, eu cred cã toate acþiunile bune ºifrumoase pot fi exersate ºi cu atît mai multcumpãtarea. Nãscute odatã cu noi, în acelaºi corpºi suflet, plãcerile îl împing pe acesta din urmã lanecumpãtare, astfel ca sufletul sã ajungã cît maidegrabã supus slãbiciunilor trupului” (2, p. 8).Dacã efortul personal îl priveºte pe fiecare în parte,ne rãmîne sã stabilim care sînt magiºtrii: de la cine potînvãþa tinerii cetãþii? Ca rãspuns la aceastã întrebare,afirmãm cã existã cîteva relaþii privilegiate: relaþia tatãluicu fiii sãi, relaþia dintre omul de stat ºi comunitate,relaþia tînãrului cu , mulþimea,ºi relaþia magistru-discipol.O altã întrebare semnificativã este urmãtoarea:prezenþa unei relaþii le exclude pe toate celelalte, sau sepoate vorbi de o dominantã, cu care toate celelalte potintra la fel de bine în acord, ca ºi în dezacord?Judecãtorii Atenei, condamnîndu-l pe Socrate, par sãfi decis cã relaþia magistru-discipol este dominantã,influenþa celorlalte (fie în acord, fie în dezacord) situînduseîn registrul benignului.Dar decizia judecãtorilor atenieni nu pare a fiîmpãrtãºitã ºi de Xenofon. Într-adevãr, înþelepciunea nureprezintã un dat substanþial pe care, odatã dobîndit, sãîl ai pentru toatã viaþa, mãcar pentru cã viciul este mereuprezent, gata sã adoarmã ºi sã cucereascã. Înþelepciunea/cumpãtarea reprezintã (sau nu) obsesia de fiecare zi aindividului, victoria zilnicã împotriva deficitului sãuontologic, dar niciodatã garanþia definitivului (doar zeuleste înþelept, omul nu poate fi decît iubitor deînþelepciune).În cazul celor doi, Critias ºi Alcibiade, totul a fostîmpotriva lui Socrate, atît disponibilitatea lor pentru efort,cît ºi influenþa celorlalte instanþe educaþionale (pe acestfond, Socrate nu poate fi învinuit decît cã nu a reuºit sã-idetermine pe cei doi la un efort mai mare, la o rîvnã pemãsura scopului – înþelepciunea). Magistrul nu poate fiacuzat decît de insucces ºi nu trebuie considerat responsabilpentru faptele discipolilor atîta timp cît faptele ºivorbele sale se înscriu pe coordonatele excelenþei; discipoliigreºesc, dar greºeala nu constituie decît o încercarepe calea înþelepciunii, iar magistrul, atîta timp cît mai existão speranþã, este dator sã fie aproape de discipol ºi, tocmaidin acest considerent, nu i se poate ierta abandonul.Relaþia lui Critias ºi Alcibiade cu , mulþimea, a fost una care s-a opus clipã de clipãrelaþiei lor cu Socrate. Refugiat în Tesalia, Critias cu persoane care practicau ºi propovãduiaudispreþul legii, legitimarea pornirilor instinctuale prinsimplul fapt cã sînt naturale, iar josnicia supremã aarãtat-o în calitate de conducãtor în regimul celor treizecide tirani, cînd a încercat sã-l compromitã pe însuºimagistrul sãu. Adulat de mulþime pentru frumuseþea lui,, Alcibiade ºi-a pierdut capul, acþionînd împotrivacetãþii, împotriva magistrului sãu, în ultimã instanþã,împotriva lui însuºi. usese avertizat? Din dialogulplatonic omonim, reiese cã da. În discuþia cu Socrate,Alcibiade afirmã cã unele lucruri (ce este drept ºi ce estenedrept, de pildã) le-a învãþat de la , învãþãtoridestoinici devreme ce l-au învãþat sã vorbeascã greceºte.Acceptînd cã mulþimea te poate învãþa sã vorbeºtigreceºte (pentru cã te învaþã ceea ce ºtie), Socrate nu maieste de acord în privinþa altor lucruri – ce este drept ºi ceeste nedrept, ce este rãu ºi ce este bine etc. – deoarece laaºa ceva mulþimea nu se pricepe: “Socrate . Alcibiade . Socrate ” (5, 110de). ªi Socrate conchide: “Iaracum, dacã nu te vei lãsa smintit de poporul atenienilorºi nu te vei strica, eu nu te voi pãrãsi. Cãci lucrul de caremã tem cel mai mult este ca nu cumva devenind prieten alpoporului sã nu te laºi smintit de el” (5, 132a).Se pare cã Socrate nu punea prea mare preþ pe calitãþilepaideice ale mulþimii, deºi ar fi trebuit sã fie mai precautîn legãturã cu rãul pe care aceasta îl poate comite; în acest26RESPONSABILITATEA MAEªTRILOR