Modalităţi de optimizare a formelor farmaceutice cu antiinflamatoare

Permeabilitatea medicamentului din sistemele preparate în compartimentul donator prin intermediul
unei membrane semipermeabile, implică trei procese consecutive mai întâi dizolvarea particulelor solide
dispersate, apoi difuzia medicamentului de-a lungul mediului de dizolvare sau umflarea matriţei polimerice
şi, în final permeabilitatea sa prin membrană. Toate cele trei procese contribuie la viteza de difuziune.
Rezultatele arată că, complexarea creşte difuzia piroxicamului prin creşterea cantităţii de specii difuzabile în
faza donatoare, prin mărirea solubilităţii medicamentului. Totuşi complexul nu a putut penetra (piroxicamul
în complex a fost în echilibru dinamic rapid cu piroxicamul liber), formând continuu moleculele de piroxicam
în formă difuzabilă către membrană. De aceea, complexarea cu ciclodextrină creşte gradul concentraţiei
piroxicamului peste membrană, ceea ce duce la o creştere a coeficientului de difuziune pentru piroxicam
(tabel XVI). Prezenţa unei faze solide în sistem (dispersia medicamentului/complex în apă sau gel), asigură o
activitate termodinamică mare, constantă, a piroxicamului la suprafaţa membranei, înlocuind moleculele de
piroxicam pierdute datorită difuziei de-a lungul membranei semipermeabile, cu dizolvarea fazei solide.
Ciclodextrina solubilizează medicamentele lipofile în vehiculul apos şi conduce moleculele de medicament la
suprafaţa de barieră unde apar disocieri ale complecşilor şi permeabilitatea medicamentului de-a lungul
membranei semipermeabile.
Prezenţa HPMC în geluri întârzie cedarea de piroxicam comparativ cu datele permeabilităţii piroxicamului
din suspensiile apoase. Acest efect de întârziere poate fi explicat prin difuzia lentă a piroxicamului
de-a lungul stratului matriţei de HPMC. HPMC umflată, controlează difuzia piroxicamului şi, în cosecinţă,
cedarea sa. O difuziune mai mică a piroxicamului de-a lungul matriţei HPMC, a fost etapa limitantă a vitezei
în procesul general de difuziune.
Valorile constante ale stabilităţii pentru β-CD şi complecşi PX-RAMEB au fost diferite. RAMEB
s-a dovedit a avea proprietăţi mai bune de solubilizare şi de complexare pentru piroxicam decât β-CD, aşa
cum s-a putut deduce din valorile constantei de stabilitate mari, obţinute pentru complecşi. Proprietăţile mai
bune de complexare ale RAMEB nu au afectat semnificativ difuzabilitatea piroxicamului din apă. Valorile
coeficientului de difuziune pentru ambele ciclodextrine au fost aproape la fel. Ele au diferit doar în cazul
permeabilităţii medicamentului din gelurile de HPMC.
Un număr de lucrări [201, 205] au discutat despre influenţa vâscozităţii formulărilor asupra cedării
medicamentului din formulări locale, demonstrând că o creştere a vâscozităţii va scădea rata de cedare a
medicamentului. Vâscozitatea e o proprietate fizică, care, la nivel molecular, poate fi redusă la termenul unei
viteze crescute a difuziei prin gel, ca o consecinţă a conţinutului redus de solvent.
Dispersia apoasă cu 2% HPMC are vâscozitatea aşa cum o declară producătorul (figura 29) şi creşterea
vitezei de rotaţie nu modifică semnificativ vâscozitatea probei, indicând formarea unei structurii stabile
a gelului.
Figura 29
Vâscozitatea (η) gelurilor preparate, măsurată la viteze diferite de rotaţie
(media ± SD, n = 3).
HPMC formează o reţea legată fizic prin formarea unor zone de joncţiune, care sunt responsabile
pentru rezistenţa mecanică a gelului. Prezenţa piroxicamului reduce uşor vâscozitatea gelului şi se observă o
scădere mai pronunţată a vâscozităţii la o viteză de rotaţie mai mare. Când se încorporează complecşi CD în
gel, scade dramatic vâscozitatea probelor atunci când se aplică viteze de rotaţie mai mari (figura 29).
- 42 -