studia universitatis babeş – bolyai dramatica teatru, film, media 2

MYTHBUSTERS
însemna dezlănŃuirea polifonică a acestora în scene la fel de speciale. Între
ele, amintim ciocnirile verbale între Clitemnestra şi Electra (printr-o dispunere
în oglindă a personajelor, similară celei din Medeea); împletirea tânguirilor
Electrei cu icnetele de bucurie ale Clitemnestrei; lamentaŃiile Tutorelui lui
Oreste; recunoaşterea dintre Electra şi Oreste, vrednică de misterele medievale.
Nici Medeea nu era lipsită de frenezia kinestezic-sonoră, care
circumscria spectacolul într-o formă de evocare a ritualului. Chiar dacă
spetacolul cunoştea o desfăşurare spaŃială mult mai statică decât Troienele
şi Electra, nu lipsea acea furie a pasiunii pentru conflict, manifestată de
dubla opoziŃie Medeea-Doică, Medeea-Iason. Ba era şi mai puternic
încasată, actoriceşte, pentru a păstra dinamica de joc, în pofida dispunerii
izolate a personajelor. E vorba de şoaptele frenetice ale Doicii, care
însoŃeau publicul prin acel coridor-spaŃiu de instalare; de urletele şi mârâitul
Medeei, din prima parte a reprezentaŃiei; de conflictul verbal, la distanŃă,
dintre Iason şi Medeea, sub forma unui „torent de urlete emoŃionale, pe
măsură ce se trecea de la greacă la latină, de la vocalele ample ale lui
Seneca la consoanele aliterative, sălbatice, necontrolate ale lui Euripide” 15 .
Acestor momente li se adăugau altele, încă şi mai intens lucrate, precum
intonarea blestemului de către Medeea, în faŃa lumânării; râsul scelerat al
Medeei şi şoaptele corului; ameninŃările icnite şi cântul izbândei.
Toate aceste momente erau menite să facă din Trilogie un recital de
rostire a poeziei teatrale, întoarsă cu faŃa spre arhetipalul acŃiunilor umane. Şi,
pesemne, i se întâmpla spectatorului ceea ce i se întâmpla şi actantului, după
cum mărturisea Priscilla Smith, actriŃa titulară a Trilogiei: „Mă simŃeam ca
adăpată la origini” 16 . S-ar înŃelege, de aici, că nu mai era nevoie de nimic ca
spectatorul să fie sedus. Corect, doar că în Trilogie nu era vorba de seducŃie.
Sau nu numai de seducŃie. Acel gust al ceremonialului sacru, la care
spectatorul ajungea lăsându-se fascinat de lumea de sunete şi mişcări ale
întregului spectacol, era dublat de un cu totul alt fel de „întâlnire”. Era dublat de
atingere – de contactul fizic între actor şi spectator.
Odată depăşite graniŃele afectiv-intelective ale receptării şi odată
implicat propriu-zis în „poezia teatrală” a tragediei, spectatorul devenea activ.
Iar miza tuturor acelor scene, enumerate anterior, devenea miza acestor
contacte directe. Mai exact, tot ceea ce era „poezie mitică”, „energie viscerală”
cât încă era spaŃiu liminar, se amplifica, în absenŃa acestuia. Cu fiecare
atingere, sporea intimitatea arhaicului şi tot ce începea nu se sfârşea decât
prin întâlnirea laolaltă în acelaşi simŃ tactil, olfactiv, vizual şi auditiv, împlininduse
unul din „visele” lui Artuad: „Vom avea [...] iluzia reală a spectacolului,
15 Ed Menta, op. cit., p. 31.
16 Idem, p. 39.
103