studia universitatis babeş – bolyai dramatica teatru, film, media 2

R E C E N Z I I
nenorocoasă sau, cel puŃin, de
îndurare a ei. Locuitorii Tebei – corul
– sunt supuşi unui dublu ritual de
purificare la fiecare intrare în scenă,
în intramuros. Ploaia, „ce nu va fi
niciodată îndeajuns să spele
păcatele” oraşului, văzută ca o
încercare zadarnică de abluŃiune,
este urmată de ritualul seringii. Serul,
cu aceaşi aparenŃă curativă, nu face
decât să prelungească agonia
fiecăruia prin efect narcotic: induce
uitarea şi stinge temporar setea de
răspunsuri. Unii ar putea reproşa
spectacolului lui MăniuŃiu inconstanŃa
reperelor temporale: în acelaşi spaŃiu
întâlnim obiecte care vin în
concordanŃă cu textul antic şi obiecte
care aparŃin universului
contemporan. IntenŃia acestuia este
de fapt de a interpreta tragedia lui
Oedip ca pe o metaforă a lumii
contemporane: un univers infestat ai
căror locuitori trăiesc din inerŃie,
inducându-şi uitarea. Lor le este
imposibilă izbăvirea, tocmai prin
imposibilitatea de a vedea, de a
descifra semnele sacrului.
Personajul Oedip (Biro
Jozsef) este construit din aceeaşi
perspectivă. Asemeni locuitorilor
Tebei, se supune ritualului de
purificare, însă opŃiunea lui de
existenŃă este diferită. Spre
deosebire de tragedia lui Sofocle,
latura tragică a personajului este
exploatată la extrem. Pe tot parcursul
piesei Oedip apare ca un om
frământat, apăsat de întrebări fără
răspuns, responsabil pentru destinul
întregii cetăŃi. Prea slab pentru a duce
în spate destinul Tebei şi nepregătit
pentru a primi răspunsurile, devine şi
mai tragic prin încercările repetate de a
le găsi. Fiecare întrebare naşte o
amăgire şi apoi o altă întrebare,
conducând rapid spre un
deznodământ tragic.
În prezentarea spectacolului
lui MăniuŃiu s-a vorbit adesea despre
nuditate şi despre efectul scenic pe
care îl aduce. La fel ca şi ceilalŃi
locuitori ai Tebei, Oedip se află gol în
faŃa destinului său. Departe de a fi un
act gratuit, nuditatea – pe lângă
faptul că are un incredibil impact
vizual şi vine în perfectă concordanŃă
cu construcŃia spectacolului – pune
în lumină ideea de slăbiciune umană
în raport cu destinul sau cu
divinitatea. Fiecare teban se supune
ritualului de purificare gol, aşteptând
aparenta mântuire. Oedip, mai mult
decât atât, primeşte răspunsul
hotărâtor gol – slab, neputincios.
Spre deosebire de el, Iocasta
propune o altă opŃiune de existenŃă.
Ea nu provoacă reacŃia zeilor jucând
zaruri (ca şi locuitorii Tebei), dar nici
căutând în van răspunsuri la întrebări.
Probabil că Iocasta este singurul
personaj conştient de rolul pe care îl are
în viaŃă şi implicit de inutilitatea căutării.
Ea este cea care îndeamnă la uitare
(administrând medicamentul fiecăruia)
conştientă fiind că nici un muritor nu are
acces la adevărul suprem. Mai mult
decât atât, ea cunoaşte răspunsurile,
însă îi e teamă să le accepte. În
momentul apariŃiei păstorului, jocul
actriŃei (Kezdi Imola) sugerează că
Iocasta este conştientă de prezenŃa
acestuia în scenă (ascuns în scaunul
de gips), însă încearcă cu orice preŃ
ascunderea dovezii finale.
Antiteza acestor două
opŃiuni de existenŃă este dublată de
o alta: cea a modalităŃilor de
întrupare ale destinului. Atât Sfinxul,
cât şi Tiresias (Hathazi Andras şi
Sinko Ferenc) pun în lumină două
tipuri de raportare a destinului uman
159