studia universitatis babeş – bolyai dramatica teatru, film, media 2

STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI, DRAMATICA, LI, 2, 2006
ANTONIN ARTAUD ŞI TEATRUL PUR
CONTEXTUL ISTORICO-LITERAR ŞI ARGUMENTELE ESTETICE
PETRE BĂCIOIU
ABSTRACT. This study, dedicated to the theatrical aesthetics of Antonin
Artaud, tries to draw a dynamic image of the philosophical, cultural and
artistic issues in the work of one of the most enigmatic theatre theorists of
the last century. The relationship between the contemporary literature, the
surrealism’s experiences and the influence exercised by the oriental
performances on Artaud’s vision about “pure theatre” constitutes the main
directions of the author’s interest. The birth of the “cruelty theatre” concept
is celebrated here by attentive watch, focused on both contextual and
intimate analysis of artistic currents, ideas and polemics of Artaud’s time.
Teatrul ibsenian şi postibsenian, reprezentat de mari dramaturgi ai
epocii (Strindberg, Cehov, Hauptmann, Pirandello ş.a.), a dus scriitura
scenică la o supraliteraturizare. Lucrările dramatice simt povara scriiturii
romaneşti, a superdetalierii, care duce la crearea unei mizanscene proprii, de
tip scriitoricesc. Astfel, regizorul rămâne un simplu metteur en scène, punerea
în scenă nefiind decât o aşternere, o ilustrare a unor idei deosebit de dense,
din punct de vedere literar, dar necreative pentru o formă de artă
independentă, care are un limbaj caracteristic, textul nefiind decât un pretext
pentru elaborarea spectacologică. Practic, spectatorul dramei ibseniene şi
postibseniene vede cuvinte şi nu imagini; el este un simplu cititor de literatură
teatrală. Teatrul simte, deci, nevoia întoarcerii la sine, la acel real posibil, opus
realului prozaic al cotidianului, prin recrearea şi transfigurarea vieŃii.
O dată cu naşterea esteticii teatrale, se recunoaşte primordialitatea
regizorului în actul spectacologic. Appia, Craig, Antoine, duc primele lupte cu
estetismul artificios, pentru impunerea convenŃiei teatrale. Appia susŃine chiar
eliminarea textului dramatic, promovând ideea scenică prin melos şi ritm,
conturând, astfel, o formă de teatru pur. Craig revine asupra oportunităŃii
teatrului pur, prin ritm şi imagini. Pentru el, mişcarea, gestul şi mimica, redate
de actorul supramarionetă şi gândite de demiurgul-regizor, sunt căi simbolice
pentru sugerarea realului; textul trebuie să fie doar un pretext pentru crearea
extazului. Teatrul futurist, de asemenea, luptă împotriva academismului
scenic, propunând un nou limbaj. Dadaismul contestă valorile
tradiŃionalismului, desuetudinea lui moral-estetică. Devine imperativă noua
ordine estetică: a mimei, a pantomimei, a dansului şi a improvizaŃiei, dându-se