studia universitatis babeş – bolyai dramatica teatru, film, media 2

MYTHBUSTERS
să vedem în care din cele două categorii de teatru se încadrează spectacolul,
conform dihotomiei lui Marian Popesu. Adică ce a fost Trilogia, teatru de
reprezentare sau teatru de comunicare?
Teatru de reprezentare, adică teatru captiv funcŃiei metalingvistice,
ca discurs despre discurs, fără putinŃă de a spune altceva decât despre
sine. Iar a vorbi despre sine, în prezenŃa unei mulŃimi, e egal cu a vorbi
despre mulŃi în absenŃa unui ascultător. Teatru de interogaŃie personală,
totuşi căutat de spectator din nădejdea lui încă neînvinsă că interogaŃia îl
va privi şi pe el, ca simplu ocupant de fotoliu. E şi motivul pentru care unii
critici văd în autoreferenŃialitate – ca miză centrală – o maladie înceată şi o
sperietoare de spectatori, carnavalescă şi schizoidă în manifestare 28 , ca şi
o parte majoră a modelului unic. Aşa că...
...dacă Trilogia ar fi avut un statut de artă a reprezentării, spectacolul
nu s-ar fi bucurat decât de un uriaş dar inert succes de critică. Dar, cât timp a
fost şi un uriaş succes de public, problema adresabilităŃii se complică. Dacă a
fost autoreferenŃial, cum se explică atunci că accentul s-a pus pe
exemplaritate umană, şi nu pe cazul uman izolat? Unde a fost discursul
despre sine, ca spectacol, dacă spectacolul a conservat cu putere funcŃia
ostensivă? Când a fost Trilogia un discurs încuiat în sine, de vreme ce nu a
discreditat canalul tradiŃional de transmitere a mesajului, cel lingvistic, chiar
dacă s-a intenŃionat prin acesta stârnirea unor senzaŃii şi nu înŃelegerea lui
raŃională? A fost atins spectacolul lui Şerban de metalingvism, cât timp scena
n-a fost locul deconstrucŃiei narative, ci al limpezimii unei naraŃiuni universale?
A păcătuit cumva Trilogia, dacă nu s-a bazat în exces pe parabolă şi deloc pe
conceptualizare? S-a întâmplat cumva ca spectacolul lui Şerban să
discrediteze convenŃia teatrală şi să arate un pervers fapt de viaŃă, când tot
farmecul era dat de vârtejul convenŃiilor 29 ? Ce a fost atunci Trilogia, dacă nu
teatru de reprezentare? Teatru de comunicare? Dacă da, ce să comunice?
Prin scene ca intrarea violentă a carului Elenei, printre spectatori,
descinderea aheilor, deportarea şi torturarea troienelor, uciderea lui Egist, a
Clitemnestrei şi a copiilor Medeei, se comunica spaima de oameni. Atmosfera
de insurecŃie fiind instalată cu putere, Trilogia devenea contemporană cu
Bucureştiul, ca o parabolă a terorii şi dezordinii din PiaŃa UniversităŃii. Chiar
dacă nu vroia să politizeze tragedia, Şerban a reuşit totuşi să culeagă spuma
energiei sociale şi s-o verse în spectacol: teama, mila şi adrenalina, dovadă că
avea dreptate Camus în legătură cu naşterea tragediei din inima conflagraŃiilor
sociale. Şerban realiza, în sfârşit, un act regizoral de lectură actualizantă a
textelor antice, deopotrivă cu o lectură tematică.
28 Idem, p. 76.
29 Idem, p. 77-78.
107