Revista Tinerilor Economi[ti - Centru E-learning de Instruire al ...

Secţiunea Teorie economică – Relaţii economice internaţionale
târzie a SUA în cel de-al doilea război mondial era încă proaspătă în memoria
europenilor.
De a lungul perioadei Bretton Woods, SUA au mobilizat şi celelalte state
dezvoltate în management, şi în unele cazuri au condus sistemul singure. SUA au
acţionat ca bancherul central mondial, oferind iniţiativele cele mai importante în ceea ce
priveşte negocierile comerciale internaţionale, şi a dominat producţia mondială.
Coincidenţa acestor trei condiţii politice - concentrarea puterii, limitarea
intereselor comune şi dominaţia SUA - au furnizat capacitatea politică egală cerinţei
conducerii sistemului internaţional. A făcut posibilă revenirea Europei şi a Japoniei de
pe urma războiului şi a implementat un sistem monetar stabil, un comerţ mai deschis, şi
un sistem financiar care a condus la o perioadă de creştere economică.
În anii ’70, sistemul Bretton Woods a fost pus în dificultate şi managementul
economiei mondiale a fost destul de puternic ameninţat. Schimbări ale raportului de
forţe, ale poziţiilor de lider, şi consensul asupra unui sistem liberal limitat au subminat
managementul politic.
Deşi ţările dezvoltate au rămas în continuare puterile dominante din punct de
vedere economic şi politic, state din afara sistemului şi-au exprimat intenţiile şi şi-au
cerut dreptul de a lua parte la managementul sistemului. Ţările în curs de dezvoltare au
căutat să îşi sporească accesul la acest management, şi astfel, la recompensele
sistemului economic internaţional. Uniunea Sovietică şi statele est-europene au căutat
să aibă o participare mai mare la economia mondială.
Mult mai importantă însă a fost schimbul intern de putere. În anii ’60, Europa a
experimentat o perioadă extraordinară în ceea ce priveşte creşterea economică şi
dinamismul comerţului internaţional. Şase, apoi 10, ţări europene s-au unit formând
CEE, un bloc care încerca să facă concurenţă economiei SUA şi o potenţială forţă
politică. Dezvoltarea economică japoneză a fost şi mai spectaculoasă. În anii’60,
Japonia a devenit o importantă putere economică şi s-a alăturat condominium-ului (joint
suveranity) ţărilor dezvoltate. În acelaşi timp un dolar slăbit şi o balanţă comercială
deficitară au subminat puterea economică internaţională a SUA.
Europa şi Japonia au devenit din ce în ce mai incomodate de prerogativele de
lider ale SUA. Cel mai elocvent exemplu al acestei situaţii incomode a fost creşterea
criticismului european şi japonez faţă de sistemul dolarului şi deficitul plăţilor
americane. SUA au fost la rândul lor nemulţumite de costurile ce decurgeau din această
poziţie de lider. Europenii şi japonezii criticau deficitul american, iar americanii le
criticau refuzul de a permite devalorizarea dolarului. Datorită faptului că problemele
economice interne au ieşit la iveală la sfârşitul anilor ’60, liderii americani au început să
sesizeze că costurile sunt mai mari decât beneficiile ce decurg din poziţia de lider.
Relaxarea tensiunilor legate de securitate au reiterat atitudinile schimbătoare
vis-a-vis de SUA. Détenta şi diminuarea perceperii ameninţărilor privind securitatea au
slăbit argumentul - securitate, pentru cooperarea economică vest europeană şi
dominaţia SUA. Europa şi Japonia nu mai erau dornice să accepte dominaţia SUA
pentru motive de securitate, şi SUA nu mai erau dornice să suporte costurile economice
ale dominaţiei pe motive de securitate.
Deşi dominaţia SUA nu era una satisfăcătoare nici pentru americani, nici pentru
europeni şi japonezi, nici un alt lider nu a apărut pentru a-şi asuma acest rol. Europa,
deşi unită din punct de vedere economic într-o piaţă comună, nu dispunea şi de unitatea
politică necesară asumării unui asemenea rol. RFG şi Japonia, secundele SUA din punct
99