Revista Tinerilor Economi[ti - Centru E-learning de Instruire al ...

Revista Tinerilor Economişti
Statele au fost de acord să regularizeze sistemul economic internaţional, pentru
a asigura stabilitate economică şi pace din punct de vedere politic.
Interesul comun pentru cooperare economică a fost indus de declanşarea
Războiului Rece la sfârşitul anilor’40. Slăbiciunea economică a vestului, a fost
resimţită, şi l-a făcut vulnerabil la ameninţările comuniste venite din interior şi la
presiunile externe ale Uniunii Sovietică. Cooperarea economică n-a devenit necesară
numai pentru reconstrucţia economică vest europeană şi asigurarea continuităţii ci şi
pentru a le asigura securitatea politică şi militară. Mai mult, percepând ameninţarea
militară comunistă, statele dezvoltate şi-au subordonat conflictele economice intereselor
comune privind securitatea.
Economiile de piaţă dezvoltate au fost de acord asupra naturii managementului
economic internaţional, care trebuia astfel conceput încât să creeze şi să menţină un
sistem liberal. Acesta avea nevoie de un sistem monetar internaţional şi de reducerea
barierelor comerciale şi a fluxurilor de capital. Cu aceste bariere înlăturate şi un sistem
monetar stabil, statele vor avea un mediu favorabil asigurării stabilităţii naţionale şi a
creşterii economice. Statul, nu sistemul internaţional, are responsabilitatea asigurării
stabilităţii naţionale şi a creşterii economice. Astfel, membrii sistemului au împărtăşit o
concepţie destul de limitată asupra managementului economic internaţional:
regularizarea sistemului liberal prin eliminarea barierelor comerciale şi a fluxurilor de
capital şi crearea unui sistem monetar stabil.
În cele din urmă, managementul internaţional s-a bazat pe existenţa unei/unor
puteri dominante care să conducă sistemul. Ca cea mai mare putere economică şi
politică, SUA au fost în poziţia de a-şi asuma această responsabilitate. Economia
americană, neafectată de război cu piaţa sa imensă, cu capacităţi de producţie vaste,
facilităţi fiscale, monedă puternică a fost puterea economică dominantă. Abilitatea
susţinerii unei forţe militare considerabile, posesoarea armei atomice a făcut din SUA
cea mai puternică forţă militară şi a transformat-o în liderul alianţei vestice. Statele
europene, cu economiile afectate profund de război, producţia şi piaţa divizate de
frontierele naţionale, şi armatele distruse şi slăbite de război, nu erau în poziţia de a-şi
asuma rolul de lider. Japonia, învinsă şi distrusă, nu a fost considerată parte demnă de a
fi luată în seamă, în ceea ce priveşte managementul sistemului.
SUA au fost şi dornice şi capabile să îşi asume rolul de lider. Oficialii
americani au învăţat o lecţie foarte importantă din perioada interbelică. Decăderea SUA
şi izolaţionismul care a urmat primului război mondial au fost văzute ca factori
fundamentali în colapsul sistemului economic şi a păcii. Oficialii americani au crezut că
după al doilea război mondial SUA nu mai puteau sta deoparte. Ca cea mai puternică
forţă în lumea postbelică, SUA trebuiau să îşi asume responsabilitatea stabilirii unei noi
ordinii politice şi economice. O dată cu declanşarea Războiului Rece, o altă dimensiune
a fost adăugată nevoii asumării rolului de lider de către SUA. Fără această asumare, se
credea, că slăbiciunea economică europeană şi japoneză vor duce la victorii politice ale
comunismului.
Mai mult, Europa şi Japonia extenuate de pe urma războiului, mai ales din
punct de vedere economic, au căutat acest rol de lider. Ele aveau nevoie de ajutorul
american pentru a-şi reconstrui economiile şi pentru a finanţa comerţul lor internaţional.
Implicaţiile politice ale acestei situaţii, erau văzute ca pozitive, pentru că se considera
că susţinerea economică venită din partea americanilor va ajuta la rezolvarea
problemelor economice şi politice interne şi va încuraja stabilitatea internaţională. Ceea
ce a îngrijorat Europa nu a fost dominaţia SUA ci izolarea acestora: intrarea destul de
98