Lucian Ciuchita - Oglinda literara

8362
INTERVIU
„Dincolo de aparenţe”
Florentina Fântânaru: Haideţi să începem, domnule
Puric. Bunicul dumneavoastră, Purec Ion, decorat de Majestatea
Sa Carol I şi de Titu Maiorescu cu „Ordinul Credincios cl. I”, a
mai apucat să vă spună o poveste?
Dan Puric: Nu, pentru că eu când m-am născut, el nu
mai trăia. Am auzit doar povestea lui. Tata a păstrat un tabloufotografie-portret
al lui. Când poza a fost făcută cred că avea
vreo şaizeci de ani. De acolo din fotografie mă privea cu o tristeţe
profundă, dar şi cu un anumit fel de demnitate. Îi murise unul
din copii, fratele tatălui meu: Valeriu Purec. La vârsta de 18
ani, în timpul unor exerciţii militare la liceul militar, a făcut o
pneumonie care la vremea respectivă a însemnat sfârşitul. Acea
moarte a băiatului i-a imprimat tristeţea cutremurătoare cu
care mă privea din fotografie. Dar ce ciudat, fotografia mea
de pe coperta cărţii „Cine suntem” seamănă cumplit de mult
cu cea a bunicului. Ne leagă aceeaşi tristeţe sfâşietoare. Când
am făcut-o, mie îmi murea mama. Cu câteva zile înainte, am
apucat să i-o arăt şi mama mi-a spus: „Câtă demnitate ai,
dragul mamei!”
F.F.: Avem aici o altă fotografie, ne puteţi spune cine este
domnul?
D.P.: Este tata, cu aceeaşi melancolie în ochi.
F.F.: Da, şi cu un fel de tristeţe.
D.P.: Da, pesemne cu aceeaşi tristeţe a bunicului. Cred eu
că oamenii care înţeleg profund viaţa nu au cum să fie prea veseli.
Tristeţea asta nu poate fi confundată cu pesimismul. Câteodată
mă gândesc la tristeţea hristică. O tristeţe fundamentală.
În acest sens există o tristeţe a unei femei aparte care m-a
marcat dintr-un început. Tristeţea din privirea Maicii Domnului.
Dragostea ei, întreaga ei maternitate sunt învăluite de această
stare. Icoana este locul unde pentru prima oară în lume chipul
femeii primeşte o dimensiune nebănuită până atunci: taina
gravă a maternităţii, Dar această taină ne vorbeşte nouă celor
care o privim, în tonul unei duioşii şi al unei tristeţi fără margini.
Parcă ştia ce se va întâmpla cu Fiul ei…
F.F.: Cum era tatăl tău cu mama ta? Cum se-nţelegeau?
D.P.: Cuplul dintre mama şi tata era extraordinar. Tata
avea reflexele manierate ale bărbatului din secolul al XVIII-lea,
iar mama, temperamentul femeii absolute dintotdeauna. De ce
spun că tata avea reflexele delicate ale secolului al XVIII-lea?
Pentru că în plină aglomeraţie, la ora cinci dimineaţa când mama
trebuia să plece la gară – făcea naveta ca medic, Bucureşti-
Urziceni, în maşinile de transport în comun, cu oameni care se
striveau între ei pe scară, nemaiţinând cont de nimic – tata
avea gentileţea să se dea la o parte când vedea o femeie că
vrea să urce. Se dădea la o parte şi spunea: „Vă rog duduiţă,
poftiţi! Urcaţi, vă rog!”. Cuvântul acela „duduiţă” era devastator
pentru mine. Îmi deschidea poarta unei alte lumi care, culmea,
deşi n-o cunoscusem, simţeam că-mi aparţine. Dar farmecul nu
ţinea mult, pentru că din păcate venea cenzura feminină. Adică
mama, care izbucnea: „Cum dragă, laşi toate nenorocitele
să urce în maşină şi pe mine mă laşi jos?!”. Evident că nu era
adevărat, dar mama era o bombă de temperament răvăşitoare.
Tata, săracu’, căuta un compromis: „Lory, ssîîît, te rog!”. Mama:
„Ce tot sâsâi, dragă, ca un gâscan? Nu vezi că astea îmi iau locul
şi rămân pe jos?”
Aşa era mama, o esenţă de feminitate. Dar nu numai
tata a păţit-o! Mai târziu mi-a venit mie rândul. Mai întâi când
mergeam împreună pe stradă, îmi dădea indicaţii cu voce tare,
de auzea şi miliţianul din colţ: „Vezi că ţi-am lăsat mâncare! Ai
tocăniţă în frigider şi pe aragaz ciorbă de perişoare. Mă auzi?
Să le mănânci, că nu m-am chinuit degeaba toată ziua!” Dar
problema era că auzea toată strada. Avea o voce teribilă care
ar fi făcut să pălească orice soprană de la Scala din Milano.
Apoi urcam în maşină cu mama. Acolo începea dezastrul.
- Dragă, vino-ncoace, c-am găsit un loc, haide mişcă-te
mai repede, că se-aşază grasa asta pe el!
În primul rând, grasa aia rămânea perplexă pentru că
şi mama era destul de plinuţă la vremea respectivă, iar eu
devenisem, brusc, subiect public. Simţeam cum toţi ochii ăia
din maşină sunt pe mine. Apoi mama continua, spunându-le
celorlalţi:
- Ce să-i faci dragă… nu prea aude!... Când era mic,
copilul a avut otită şi eu l-am lăsat în grija unei servitoare care,
culmea, făcea şi crize de epilepsie, dar eu nu ştiam nimic. într-o
zi, bine c-am venit acasă mai devreme că a apucat-o criza şi
căzuse pe bietul copil. Efectiv îl sufocase!
Lumea rămânea paralizată de această poveste spusă
public cu glas tare şi atât de sincer, iar eu îmi făceam timid şi
distrus coridor prin mirarea lor, până la mama care, săraca,
www.oglindaliterara.ro
vroia să mă vadă c-am luat loc
în maşină.
La vremea aceea eram
student la teatru şi apucasem
să fac ceva filme, evident
socialiste. Vă daţi seama ce
era pe capul meu. Problema
mare s-a pus însă cu mult mai
târziu, când, cu cât înaintam
mai mult în vârstă, cu atât
sentimentul matern se acutiza.
Şi iată-mă actor la Teatrul
Naţional. Director: Fănuş
Neagu. Din cauza unor colegi
rău intenţionaţi şi a unor intrigi,
am ajuns la un conflict nedorit Dan Puric
cu Fănuş Neagu. Amândoi cu
temperament. Ce mai! A Ieşit cu scântei, cu trântit de uşi. Dacă
mă uit în spate îmi pare atât de rău că ne-am certat! Noroc că,
nu mult timp după aceea, ne-am împăcat. Era un om generos
cu un suflet tare bun. Dar să reluăm. După dezastrul cu Fănuş,
evident, unde să mă duc ca să mă descarc?! La mama!... O zi
aşa, a doua zi la fel, până când s-a produs un declic nebănuit
de mine, dar atât de organic pentru instinctul matern. Într-o zi,
în spatele Teatrului Naţional, o pensionară îmbrăcată mai mult
decât modest, cu o sacoşică de plastic în mână şi cu poşeta
peste care trecuse timpul, aştepta la intrarea actorilor. Era
mama! Acolo, după un timp infinit de aşteptare pentru vârsta
ei, a apărut în sfârşit şi directorul Teatrului Naţional, Fănuş
Neagu.
- Nu vă supăraţi! se auzi glasul timid al mamei mele.
Dumneavoastră sunteţi directorul Teatrului Naţional, Domnul
Fănuş Neagu?
Fănuş, surprins, se uită la doamna din faţa lui şi răspunse
cu toată duioşia lui de artist.
- Da, doamnă, eu sunt.
Mama ridică ochii către el şi-i spune:
- Sunt mama lui Dan Puric. De ce vreţi să-l daţi afară pe
băiatul meu, că n-a făcut nimic rău şi munceşte atât de mult?!
Fănuş rămase perplex. Abia putu bâigui:
- Cum doamnă, dar se poate, nici nu poate fi vorba de aşa
ceva! Apoi se aplecă respectuos şi-i sărută mâna.
Nu a trecut mult şi am primit un telefon de la secretara
directorului:
- Domnul director Fănuş Neagu vă cheamă urgent la el!
Trebuie să recunosc că am pornit cu emoţie, dar şi pregătit
pentru o confruntare totală. Când am intrat în birou însă, am
fost dezarmat total. Fănuş, prăbuşit pe fotoliul lui îmi spune:
- Ce, mă, eşti nebun? Tu vii cu mă-ta la teatru?!
F.F.: Îmi place privirea mamei dumneavoastră. Straşnică
femeie!
D. P.: Era necruţătoare. Ai intuit-o. Nu ierta nicio
impostură, avea un cuţit cu care tăia din start toate notele false.
Era genială! Un instinct matern absolut, care-mi dărâma dintr-o
singură lovitură toate micile mele construcţii pe care vroiam să
le înalţ din naivitate, din credulitate pe pământul alunecos al
unor compromisuri pe care nu le vedeam. De exemplu, într-o zi
când ne aflam împreună în mica ei garsonieră amărâtă… sună
telefonul. Mama ridică telefonul şi aude o voce obraznică:
- Sunt de la Cotroceni! Vreau cu Dan Puric!
Eu întind mâna spre receptor, numai că mama, neuitânduse
la mine, continuă:
- Draga mea, dar dumneata nu ştii să te prezinţi? N-ai
nume?
De partea cealaltă a firului, vocea obraznică bolborosi
ceva, dar nu-şi pierdu tonul de tupeu. Mama se uită la mine,
apoi luă decizia:
- Nu este acasă!... Ce doriţi?
- Să vină să-şi ia decoraţia! răcni vocea femeii obraznice.
A primit „Ordinul Naţional Steaua României în grad de cavaler”
pentru merite în cultură! Să vină să şi-l ia pentru că i-l înmânează
domnul Preşedinte!
O secundă de tăcere se aşternu în mica garsonieră
sărăcăcioasă. Apoi vocea mamei căzu ca un trăsnet:
- Îi dă bani?
- Nu!, se auzi vocea din receptor.
- Atunci să şi-o pună pe piept!... răspunse mama trântind
receptorul.
Aşa era mama, femeia absolută.
F.F.: Acum, la final, o ultimă-ntrebare! Cine e cel mai
frumos om din viaţa dumneavoastră?
D.P.: Mama! A suferit cumplit înainte să se sfârşească.
Stăteam lângă ea zi şi noapte, iar când mă culcam alături de ea,
din plină suferinţă avea puterea să articuleze:
- Dragul mamei, ai cu ce să te înveleşti?