Lucian Ciuchita - Oglinda literara

STRIGOII BLONZI
Mă cheamă Florin Dany şi sunt ospătar
de elită în restaurantul Strigoii blonzi. Aşa a
vrut să-l boteze soţia patronului. La noi la
restaurant se organizează nunţile cele mai
reuşite. Serios! Pe bune! Asta nu înseamnă
că eu nu sunt expert în rotirea şi refolosirea
alimentelor. Cine ar bănui că friptura de la
nunta de vineri o recondiţionez perfect pentru
duminică seara? Nici n-ar fi frumos să prădăm
mâncarea sfântă, de la Domnul primită.
Acum e nunta de sâmbătă, iar patronul
m-a atenţionat să fac provizii pentru nunta de mâine
seară. O vedeţi pe doamna aceea în rochie verde? Nu
s-a atins de escalop. Frigiderele goale aşteaptă prada.
Atâta ciorbă batjocorită! O s-o dreg după doua fierberi
consecutive în sos de pătrunjel murat. Cartofii natur, de
jumătate mâncaţi, pot fi folosiţi pentru un pireu rece,
dres cu leuştean. Berea nebăută poate fi îmbuteliată.
Pâinea... o transform în felii mai mici, mai artistice.
Ce vrea fata asta cu rochie roşie? O salată asortată?
Se faceee! O, dar e drăguţă, tipa! Nu m-aş da în lături...
Nu cumva e un pretext erotic salata aia? Să fiu pe fază,
să nu devin pămpălău! O s-o chem până la etaj, unde
am camera de serviciu. Cu ce pretext?? Aşa... Dacă
vrea bine, dacă nu... Uite că acceptă! Sunt bunoc, mă
descurc, asta e!
Blonda mi se agaţă de gât. Are un chip încălzit de
băutură. Repede! Canapeaua! Uşa închisă. Decolteul.
Sânii bombaţi i se plimbă sub rochia sângerie. O agit,
o aşez în aşternut. Intru până la baie, să nu-i ofer
tipei transpiraţie acumulată. Ies. Cearceaf bombat.
Mă aşteaptă. Mă doreşte. Sunt irezistibil. Jos cearceaf!
Dum...ne...zeule!! Nici o femeie, doar o movilă de pireu,
fripturi, ba chiar salate asortate.
cuvântului, ca o mărturisire a sufletului însetat fie de
iubirea catalizatoare şi dătătoare de speranţe, fie de
tristeţea venită dinspre trecerea timpului: “Catedrala
poeziei mi-e lăcaşul de nuntire, / În izvoarele tăcerii
glăsui-voi în neştire... / ... / Îmblânzind rebela clipă,
gândurile-mi dau năvală, / Eu, slujind mereu cuvântul,
fi-voi versului vestală” (“Catedrala poeziei”, pag. 79).
Capitolul III, “Lumina speranţei”, este construit
în roz, pe o turnantă optimistă şi de impact luminos,
sugerat de motto-ul “Zâmbeşte, suflete! Zâmbetul
generează lumină, lumina înfloreşte iubire, iubirea naşte
speranţă” (pag. 97). demersul liric, formula prozodică şi
profunzimea ideatică recuperează sincopele şi slăbiciunile
primelor două capitole, deoarece poemele acestea sunt
mai elaborate, se detaşează de stângăciile de început,
deşi presiunea sentimentală este constantă, programatic
optimistă: “Pe cerul incandescent al simţirii te căutam,
iubire, crezând că eşti departe... Dar tu, cuibărită-n suflet,
mă aşteptai! (Motto-ul cap. I, pag. 21); când eşuează în
vecernii de Agapia şi Voroneţ, pliate pe descumpăniri de
tot felul: “Punte între lacrimă şi zâmbet, între întuneric
şi lumină, durerea îşi face culcuş în sufletele ridate de
slăbiciuni şi este atât de flămândă... Nu o lăsaţi să muşte
la nesfârşit! (Motto-ul, cap. II).
Sugestia optmistă din titlul capitolului III pare destul
de timidă, nesusţinută nici măcar de poemul care i-a
dat titlul, “Lumina speranţei”, pentru că patologia lirică
rămâne fără diagnostic cert, se află tot sub semnul unei
terapii optimiste, vindicative: “Strânge luna ochiul nopţii
şi-l aruncă peste lume, / Se cutremură tot cerul, teamă-i
e să n-o sugrume” (“Lumina speranţei”, pag. 105), dar
lasă loc pentru o soluţie de echilibru şi linişte sufletească:
“Şi în fruntea întomnată, sub privirile brumate, / Simţi o
aripă de înger luminând speranţe mate” (Ibidem).
Există, accidental probabil, şi un fel de ralenti liric,
ca o predică de duminică, neconvingătoare şi cu acute
laice: “Nu ranchiuna mulţumeşte, nu venalu’ naşte
pace, / Peste gândurile sterpe aşezaţi rodire dreaptă!”
Alexandru Jurcan
www.oglindaliterara.ro
PILULA
TUNELUL CU RECHINI
Sunt în avion cu Milena. E obosită.
Îşi lasă capul pe umărul meu. Citesc.
Tocmai ne-am certat. Se plictiseşte cu
mine, nu mai găseşte sens... Mie imi
stă gândul la căţelul căzut în pivniţa
blocului. În noaptea în care îmi făceam
bagajul pentru călătorie, am ieşit pe
balcon, la etajul meu, adică la cinci. Am
auzit plânsetul disperat al unui căţel.
Am coborât. Sunt nişte găuri imense
la baza de jos a zidului. O fi căzut
acolo. Nu aveam timp să fac demersuri, era noapte
târzie... Nimănui nu-i păsa de un căţel. Simţeam
ceva sinistru, persistent, înecăcios... Nu reuşeam să
adorm, auzeam mereu tânguirea aceea încrâncenată.
Iată că se anunţă clar căderea avionului. Nici
o şansă. O lume paralizată, mută, vineţie. Asta a
fost viaţa mea? Gata? Cădem, murim... cui îi pasă?
Oare s-o trezesc pe Milena sau s-o las în somnul ce
curge spre marea uitare? Aşa simplu se termină?
Fără muzici, şampanie, lumini colorate? Un moment
ratat... Deodată se întunecă, seamănă a ceva tunel
uleios... Văd... sigur că văd... rechini aurii cu guri
flămânde...
- Hai, trezeşte-te, am ajuns- spune Milena.
- Am ajuns...unde?
- Zău că eşti idiot, crede-mă!
- Te cred, însă...iubesc. Am început să iubesc
viaţa.
Ajuns acasă n-am mai auzit plâns de căţel. Nici
smiorcâit de Milena. Am deschis şampania din frigider
şi mi s-a părut că umbre de rechini aurii se retrăgeau
într-o matcă nebănuită.
(“Ridicaţi pe cel ce cade!”, pag. 111); sau o alunecare
spre “faptul divers” dintr-un fapt cotidian insolit, uşor
vulgărel, de festin cu manele: “Plafonarea stă la pândă,
cărţi se cumpără mai rar; / De n-ai bani, nu ai putere,
dar se spune că n-ai har” (“În divin să te încrezi”, pag.
113); în contrast cu o lirică majoră, de atitudine, uşor
atipică într-o lume dominată de promiscuitate şi lipsa
regulilor morale, convertite în zeflemea sau dispreţ
suveran: “Cu fiorul izbăvirii în deplină armonie, / Vreau
să uit de haina-n care şi cutuma e robie; / Către liniştea
celestă, cu simţiri necenzurate, / Să ţâşnesc precum
izvorul doritor de libertate” (“Temniţa luminii”, pag. 115).
Pentru poetă, însă, viaţa este o secundă pasageră,
pe care doar veşnicia divină promisă, sperată, o
poate justifica: “Sfintei clipe ce se-nchină / Doar spre
liniştea divină” (“Curgere fugară-i viaţa”, pag. 117), iar
rugăciunea, ca element de echilibru şi speranţă, devine
cale de drenaj spre eternitate: “Dă-mi tu, Doamne, dămi
izbândă / De-a trăi şi-atunci când mor / Într-o oază
de lumină, / Lângă murmur de izvor” (“Rugă”, pag. 118).
În plan prozodic, lirica poetei Georgeta Muscă-
Oană respectă regulile poeziei clasice, cu ritm şi rimă,
cu formule tradiţionale, dar trece uşor, nonşalant, la
versificaţia liberă de orice constrângeri prozodice, în vers
alb sau liber, cochetează şi cu inovaţii derivate din poezia
de formă fixă, un fel de sonet, dar cu o altă structură a
strofelor, cu un alt fel de ritm şi chiar cu o altfel de rimă,
un amestec de rimă îmbrăţişată şi de rimă încrucişată,
după o formulă hibrid, ca-n poemul “Mă desluşeştencet...”
(pag. 32), pe care nu-l citez din lipsă de spaţiu!?!
Are şi virtuozităţi de lirică teatrală, în sensul formulei
literare, ca un fel de vodevil erotic, după un scenariu
lirico-dramatic sau de duet vocal, ca în cunoscuta
poezie “Bună seara, iubito!”, semnată de poetul Lucian
Avramescu şi interpretată de cântăreaţa Loredana şi
actorul Ion Caramitru.
Dumitru ANGHEL
8405