Lucian Ciuchita - Oglinda literara

Cosaşule, nu sfărmui mărgăritarele de rouă. 1
Iar după cele patru forme elementare prin care am
împărţit cerul în explorarea aşezării astrelor, mă îndrept
spre o vreme nouă, determinată de nouă, adică trei ori
trei, principiile pătrate ale mişcării cereşti, ale inerţiei
noastre şi ale echilibrului prin care ele se reproduc
într’un etern uroboros.
Toată noaptea a fost un frig mare
se zvoneşte că undeva
s’ar fi format podişul prebalcanic,
undeva aproape după cât se pare.
Am ieşit afară să privesc:
dinspre apele Sudului,
păsări sfâşiau continentul
încremenit pentru o mie de ani. 2
Şi poetul păşeşte, având sub tălpile lui păcatele
omenirii, nouă şi cu patru, adică treisprezece paşi spre
răsărit, rânduiţi armonios de strălucirea creierului,
douăsprezece reprezentând umbra iertării şi a iubirii şi
ultima pe cea a libertăţii. Umbra şi lumina îşi definesc
proporţiile în continuă schimbare. Iar dacă totul este
lumină, fotonii care se ascund în umbră sunt din lumina
întunecată. Iar deasupra ei e aurora. Zeii se înflăcărează
când fiica lui Hyperion şi a zeiţei Theia asmute vântul
carului solar în hora nesfârşită a Hemerei şi Hesperei.
Duhul Sfânt aduce poetului emblema iluminării spirituale
şi după un timp dăruit meditaţiei sufletului renăscut el
deja e cunoscut ca un sol al divinităţii.
Cunoscut, acelor zori
În fântâni,
în şerpi,
Aurora ca geometrie a Cuvântului Sacru
în nori. 3
Şi apa sublimată din râurile edenului se transformă
în rouă cerească, ros lucis, ce coboară asupra omenirii,
refracţie şi reflecţie din Cuvânt. Aurora e un principiu
cognitiv, aduce partea sa din planşele arhitectonice
prin care se ordonează viaţa în univers. Este de fapt
sfârşitul ignoranţei iniţiaţilor. Şi a fost lumină. Întreaga
natură părăseşte starea de putrezire în care bezna o
aruncase. Este de fapt o parte din lumea de dincolo
aşezată printre noi, în noi la sfârşitul unei trepte de
transformare alchimică, la supunerea acestei lumi
fecioarei Sophia.
Pe câmpiile temute
- dezbrăcat, cu rană-n ochi,
umblă vrăjitorul, noaptea,
şi nu vede cum se-ascute
sabia ce taie-n două
ascunzişul dinlăuntru
semănând panică-n rouă.
Paşii săi primejduiţi
calcă-n ceruri, peste ape,
stârnind volburoase ceţuri.
Drumul său este aproape
de lumina frumuseţii… 4
Poemele sunt acum scrise pe pagini albe cu cărbunii
negri pe care serafimii îi aduc din focul laboratorului.
Ele par scrise acum cu literele de foc ale spiritului în
simbol şi alegorie. Şi mă întorc la cele treisprezece
răsuflări hermetice din care una e centru în jurul
www.oglindaliterara.ro
cărei celelalte se dispun
ca un orologiu al timpului.
« Privesc manuscrisul ce
pare doar o’nchipuire:/
număr, greutate şi măsură.
Sunt instrumente/ cu
care Dumnezeu a dat prin
beznă ştire/ că a creat
din haos oceane, ceruri,
continente.// Ascultă
stâncile mişcarea şi apele
de forţele create/ în litere
şi cifre ascunsele lumini de
umbre;/ doar prin Cuvânt,
în simbol şi alegorie toate/
s’au lămurit cum într’un
trup divinul să’l incumbe.//
Gânduri, înţelepciune şi adevăr în părul de lumină/
revarsă peste trupul închipuit din stelele brodate/ pe
vălul unui tabernacul, pătrat încercuit de tină,/ din
care naşte focul înscrisurilor transformate.// Ating
ceea ce închipuire’n axa omenirii’mi pare/ şi’n numere
răstălmăcesc iubirea pe care o cuprind/ în picăturile de
rouă menite în morminte să coboare / în inimile celor ce
în vis îi tot surprind gândind.// Astfel crearea lumii sub
vălurile negre, fără broderii/ sub care, iradiind a pace,
ne surâde chipul -/ luminile şi focul, îngemănând eternii
morţi şi vii,/ eşti, Doamne, finitul menit să zămislească
infinitul.» 5 Liviu Pendefunda
Dincolo de acest prag se descoperă lumea pe
care o gnorăm uneori:
Când soarele şi luna
Se sărută în spatele munţilor,
parcurg cărările trupului tău
şi pe un întuneric argintiu-aurit
cobor pe râuri impunătoare
vărsându-se
în mări necunoscute
pe un du-te-vino al valurilor
ce pleznesc în zori de zi. 6
AESOTERICAE
Această trecere a pragului nu e atât de lesnicioasă
pe cât cred unii. Acest mister al înaltei iniţieri nu poate
fi pătruns decât după ce ai străbătut noaptea, dragă
cititorule. Şi ai înţeles că aurora, la apogeul rubedoului
este sfârşitul tuturor tenebrelor şi izgonirea nopţii,
a perioadei de iarnă care îl doboară pe cel care se
apropie de ea fără grija cuvenită. 7 Precum fecioara
Sophia care îmblânzeşte licorna, magul încearcă să
desluşească propriile sale simţiri – nu cele care îi aduc
mai aproape arborele şi curcubeul, izvorul şi piatra,
ci tâlcul lor zămislit la facerea universului - nu gustul
vinului şi mirosul tămâiei ci apropierea spiritului de
divin. Iată de ce, aflat în ciclonul noetic, poetul declină
şi răstălmăceşte numere, greutăţi şi măsuri, algebra şi
geometria Cuvântului Sacru.
_______________
1 Issa, Haiku, Albatros, 1974
2 Mihail Crama, Dimineaţa, Împărăţia de seară,
Cartea Românească, 1979
3 Ion Barbu, Orbite, Joc Secund, Editura Cultura
Naţională, 1930
4 George Gavrilean, Lumina dimineţii, Caravela
visului, Contact international 1999
5 număr, greutate şi măsură, Falii 10, Contact
international, 2012
6 Rayen Kvyeh, Eclipsă
7 Jacob Boehme, Aurora.
8383