Lucian Ciuchita - Oglinda literara

8354
ESEU
CALITATEA
DE A ÎNVĂŢA
Dacă privim cei 16 ani de învăţământ ai tânărului
actual ca pe o secvenţă temporală evolutivă este uşor
să înţelegem că perioadele de început au un caracter
mai accentuat pedagogic decât cele de final. Mai
exact spus, ciclul primar se desfăşoară în imediata
prelungire temporală şi afectivă a familiei, pentru că
învăţătorul sau învăţătoarea nu sunt altceva decât
părinţii din şcoală ai copilului, iar ciclul gimnazial
este unul al familiei sociale, al şcolii ca spaţiu public
mai larg. Sunt primii opt ani de adaptare şi formare
a copilului, apoi a tânărului, ca homo socius, ca
să zicem aşa. Nu ştiu dacă în această perioadă a
creşterii se pune chestiunea calităţii învăţământului.
Aici profesorul şi învăţătorul trebuie să aibă (doar)
calităţi pedagogice, pentru că, altfel, materiile sunt
simpl , manualele sunt, toate, bune sau foarte bune.
Nu trebuie să fii savant ca să explici Teorema lui
Pytagora, nici francez get-beget ca să predai franceza
(deşi, deprinderile de pronunţie sunt importante la
această vârstă; totuşi, se pot corecta şi mai târziu).
E nevoie doar să-i fascinezi pe elevi, să-i atragi, să-i
ţii în atenţie – în rest, informaţia lucrează oarecum
de la sine în mintea şi sufletul lor. Multă lume face,
însă, din aceste două stadii ale învăţării de carte o
adevărată problemă, introduce competiţia între copii
şi tineri (care, în principiu, nu e rea – dar, uneori,
antrenând bunici, cadouri etc., face rivalităţi pentru
zecimi de note)… De obicei premianţii primelor clase
sunt mediocrii liceelor.
În fond, liceul reia informaţia de la
gimnaziu la alt nivel, o aprofundează, este un cerc
mai adânc. Nu e nici o tragedie că n-ai învăţat
amintita teoremă în clasa a V-a: o reiei într-a IX-a
la un nivel mult mai înalt. Este, însă, o adevărată
tragedie când copilul vine obosit din gimnaziu către
liceu, obişnuit cu premii şi coroniţe. Liceul este, în
fond, vârsta lupilor tineri, lykos însemnând chiar
lup în greacă, este momentul prăzilor, al hăituirii, al
descleştării resorturilor sufleteşti interioare: acum
aduni informaţie de peste tot, din viaţă şi din cărţi
în acelaşi timp, de la profesori şi de la prieteni, eşti
chiar dornic să greşeşti „pedagogic” pentru a te
autojudeca şi pentru a observa consecinţele, pentru
a-ţi cunoaşte limitele. Acum te poţi sălbătici, adică
poţi deveni un lup de codru, sau te poţi crea ca
individ apt pentru cercul următor, cel al universităţii.
Chestiunea calităţii învăţământului începe să se pună
– dar, desigur, în două registre: una e să-l înveţi pe
cel care visează universaliile – alta, pe cel care e
dominat de particularia, de cele ce-i domină partea
lui de viaţă în univers – de la plăceri şi pasiuni
până la chestiuni de ordin material. Dacă ceea ce
numim îndeobşte calitate în învăţământ înseamnă
să te împarţi, ca dascăl, în mod egal între unii şi
alţii – atunci învăţarea însăşi se diluează. Celelalte
două posibilităţi – a fi cu cei buni sau cu cei slabi
– iarăşi distribuie atenţia, gradul de concentrare al
profesorului, etc. Dacă, deci, profesorul are o măsură
externă, ce se reazemă în elevii săi, această măsură,
oricare ar fi cea aleasă, nu creează calitate. Cum să
predai, însă, fără o măsură, in abstracto ? Desigur, ai
la îndemână nota care îţi creează şi-ţi ţine încontinuu
ierarhia clasei. Metodele pedagogice actuale insistă
www.oglindaliterara.ro
aproape obsedant pe notă,
propun sisteme de evaluare
cât mai obiective cu putinţă
– astfel încât elevul să aibă
încredinţarea că ştie carte cât
mai exact cantitativ faţă de
nota primită. ”Docimologia”
(ştiinţa – sau tehnica, mă
rog – de a nota) a devenit
„metodă clasică”, oarecum
învechită, în faţa testelorgrilă
cu două sau trei
variante de răspuns… Este o N.Georgescu
adevărată probă de măiestrie
pedagogică să compui un test-grilă – şi, uneori, o
încântare să-l rezolvi. Orice specialitate ai avea, aici
îţi trebuiesc şi serioase cunoştinţe de sociologie.
Aş vrea să amintesc, totuşi, un fapt concret.
Poliţia a observat că, la examenele pentru carnetele
de conducere auto, cad cu regularitate la acest
test grilă mai mulţi bărbaţi decât femei. S-a făcut,
desigur, elogiul feminităţii care, nu este aşa, este
mai atentă, mai concentrată, are simţul răspunderii
şi al competiţiei…În realitate, însă, cauza era alta:
aceste teste erau făcute de către specialişti femei.
Feminitatea reuşea, în mod indirect, desigur, poate
subliminal, poate altcumva – să transmită o undă
a succesului către dezlegătorii feminini ai testelor
de la examen. Vreau să spun că în toate este o
limită şi că, dacă cineva crede că testul-grilă rezolvă
chestiunea calităţii în sensul că evaluează cel
mai exact – ar trebui să judece limitele de acest
fel. Asemenea teste sunt bune, excelente pentru
evaluarea de sine a individului. Este o autoevaluare
abstractă, totuşi. Şi, din păcate, nu pentru elev este
abstractă, nu pe acesta îl transformă în imaginea
abstractă a cunoştinţelor sale – ci pentru profesor.
El nu mai are dreptul la subiectivitate, nu mai poate
spune despre cutare, pe care l-a urmărit de-a lungul
timpului şi-l cunoaşte – că este altfel decât arată
testul. El, profesorul, nu mai are în faţa sa, în bănci,
suflete de tineri însetaţi să trăiască – ci „receptacole
de informaţie”. El, ca profesor, nu se mai poate
apropia de unul sau de altul pentru că ar intra în
zona opţiunilor despre care am amintit mai sus – şi
pentru că ar naşte suspiciunea discriminărilor (de tot
felul). În epoca testelor şi a sondajelor pedagogia
ca atitudine faţă de elevi nu-şi mai are rostul. Te
faci de râs, ca pedagog, dacă mergi cu elevul tău
la un concurs, eşti sigur că l-ai învăţat de nota 9,
poate chiar de 10, şi testul ţi-l respinge. Ce atitudine
pedagogică să mai ai ?
În epoca testelor şi a sondajelor vedem cu
surprindere lucruri paradoxale. Iată, de pildă, ceea
ce se cheamă violenţa în şcoli. Două eleve de liceu
din Roman se păruiesc într-o recreaţie, se scuipă,
de bat etc. – sunt filmate de un coleg şi imaginile
ajung la un post public de televiziune. Din ancheta
care urmează aflăm că ambele sunt eleve bune la
învăţătură, una dintre ele chiar foarte bună. Cazul de
la Colegiul Central de Fete din Bucureşti este iarăşi
paradoxal: eleva aceea care a creat scandalul era
foarte bună la învăţătură. Liceul, repet, este vârsta
lupilor tineri, unii pot deveni lupi de codru. Cu tristeţe
vedem, însă, că lupii, şi de codru, sunt bine şi foarte
bine instruiţi. Calitatea învăţământului a fost bună.
Ce n-a mers ? Poate liceul să alunece, în frivinţa
fetelor, spre condiţia de şcoală de curtuzane?
În general „nu merge” prea bine apropierea
dintre elevi şi profesori, acea apropiere teoretică.
Meditaţiile de pe timpuri – mă refer la antichitatea
î