Lucian Ciuchita - Oglinda literara

Am cunoscut-o pe doamna
profesoară Rodica Maria
Medrea, din familia cunoscuţilor
intelectuali al căror nume
îl poartă, cu puţină vreme în
urmă în staţiunea Covasna.
Ardeleancă neaoşă, născută la
Alba Iulia, a absolvit Universitatea
din Timişoara, secţia
româno-germană. După absolvirea
Facultăţii i s-a propus
să lucreze în securitate, dar a
refuzat şi a preferat să vină să
Nina Plopeanu predea limba şi literatura română,
între 1965-1968, la Ciorăşti
Vrancea, pe atunci Raionul
Râmnicu Sărat, Regiunea Ploieşti. Volubilă şi plină de umor,
se vede că îi face plăcere să-şi amintească vremuri de altădată,
povesteşte cum, după ce a ajuns cu trenul în gara
de la Râmnicu Sărat, „am luat un autobuz, spre Ciorăşti.
Obosită, de pe drum, m-am aşezat pe banchetă, lângă un
domn, despre care aveam să aflu peste puţin timp că era
inspector şcolar, şi am adormit cu capul pe umărul său”.
Despre satul în care a dăscălit primii trei ani şi despre
oamenii pe care i-a cunoscut aici are numai amintiri plăcute,
dovadă că n-a uitat aproape nimic şi păstrează cu drag
amintirile într-un colţ special al inimii sale. După ce s-a căsătorit,
s-a mutat în Bucureşti. Şi-a continuat activitatea didactică
la Liceul teoretic din Buftea, la Liceul energetic şi apoi la
Gheorghe Şincai din Bucureşti. În 1994 a obţinut
o bursă specială, Hospitation, din partea
Landului Saxonia, prilej cu care a predat la
Liceul Max Plank din Riessa, un orăşel de lângă
Dresda a cărui arhitectură seamănă izbitor
cu cea a Sibiului. Timp de şase luni a asistat
la ore şi a predat elevilor după model „frend
sprache”. Din partea Comisiei Europene a primit
între 1999-2000, o bursă şi a reprezentat
România la un Seminar internaţional de limba
germană, la Goethe Institut, la care au participat
profesori din 15 ţări europene. La Berlin
a fost găzduită de mama ministrului transporturilor
din guvernul Schroeder, care i-a
povestit foarte multe lucruri despre capitala
Germaniei ajutând-o astfel să obţină marele
premiu al concursului, un aparat audio-video
Grundich şi numeroase cărţi pentru elevii săi.
Mândră de originea sa, a ţinut încă din
prima seară în care ne-am cunoscut, să spună
că este descendentă din Avram Iancu, mama
sa Elena era nepoată, pe linie maternă, a cunoscutului
revoluţionar. Este vădit nemulţumită de faptul că
tinerii de astăzi nu ştiu prea multe despre personalitatea
amintită. Ca profesoară de istorie m-am simţit obligată să-i
spun că mulţi ştiu, cel puţin, că a participat la revoluţia din
1848 şi că i se spunea crăişorul munţilor. „Craiul munţilor” a
ţinut să mă corecteze dumneaei şi, pe moment, am rămas
puţin intrigată deoarece nu sesizam nici-o deosebire între
crăişor şi crai. După ce am reflectat puţin, am înţeles că
avea dreptate, dacă avem în vedere dimensiunea şi rolul
istoric al vestitului tribun. Curioasă, din fire, am provocat-o
la o discuţie. Doamna Medrea, îşi începe discursul cu câteva
date biografice. Povesteşte că stră-străbunicul său „s-a
născut în Apuseni, la Vidra de sus, într-o familie de ţărani înstăriţi.
Astfel a putut merge la Liceu la Zlatna şi apoi la Cluj,
iar după absolvire la Facultatea de drept din Viena. Avea un
suflet mare şi îşi iubea semenii, pe care i-a reprezentat, ca
avocat. Avram Iancu nu era împotriva bisericii greco-catolice.
El considera că datorită acesteia uniţii au avut acces la
şcolile din Apus. Dezamăgit de trădarea lui Lajos Kossuth,
conducătorul revoluţiei maghiare, considerându-se răspunzător
pentru cei care au murit apărând drepturile românilor,
8422
PROZA
La un pahar de „crampa” cu
Rodica Maria Medrea,
strănepoata lui Avram Iancu
www.oglindaliterara.ro
obosit şi deprimat de lupta cu autorităţile şi de nedreptate
a murit neîmpăcat, lăsând în urmă o expresie, , răspândită şi azi printre moţi şi, bineînţeles, un
simbol al românismului”.
Am observat cu câtă mândrie aduce în discuţie doamna
profesoară, testamentul cunoscutului revoluţionar de la
1848, prin care acesta şi-a lăsat moştenire toată averea,
inclusiv biblioteca, ce există şi astăzi, facultăţii de drept din
Cluj, care îi poartă numele. După 1990, dumneaei şi sora
sa, Ileana Lugojeanu, singurele urmaşe în viaţă, au fost chemate
la rectoratul Universităţii din Cluj şi au fost întrebate
dacă au intenţia să conteste testamentul marelui înaintaş.
„Bineînţeles, că am răspuns nu”, a ţinut să completeze sigură
pe sine.
Familia, fără de care a rămas de timpuriu, reprezintă
pentru doamna Medrea cea mai important valoare. Despre
bunic ştie că a fost grefier la tribunal. Numele acestuia Dan
Matei, maghiarizat Daneş Matiuş, apare încă pe efigia a trei
case din Alba Iulia, care au fost construite din mijloace proprii
şi apoi revândute. Bunica şi străbunica au învăţat în
limba română la măicuţele greco-catolice de la Blaj; străbunica
Anisia a avut nevoie de dispensă pentru a se căsători
cu un român ortodox. De la bunica i-au rămas un şir de
învăţături pe care nu le-a uitat şi pe care le-a folosit ca îndrumar
în viaţă:
„Când eşti mai necăjit şi mai necăjit şi mai necăjit să te
uiţi în urma ta şi să-I vezi pe alţii şi ai să-ţi găseşti liniştea”.
„Când râzi să râdă şi cei din jurul tău, când plângi să
plângi singur”
„Să-ţi porţi singură desagii, să nu laşi pe alţii să ţi-i
poarte”.
„Să te mulţumeşti şi cu mult şi cu puţin ca să ai întotdeauna”.
Bunicul era un om generos, fapt demonstrate de o
întâmplare petrecută în ianuarie 1941 în timpul rebeliunii legionare.
Într-o zi, când a ieşit de la slujbă a întâlnit pe scările
tribunalului un copil care plângea. Impresionat l-a întrebat:
- De ce plângi?
- Mi-e foame, i-a răspuns cel ce se numea Hollzer Partenie.
- Da, mama şi tatăl tău unde sunt?
- Au fost luaţi.
- Amu. hai cu mine. L-a dus acasă la soţie
căreia i-a zis: spală-l, dă-i de mâncare, ai
grijă de el. L-a creştinat şi l-a crescut ca pe
propriul copil.
Despre tatăl dumneaei povesteşte că „a
murit când ea avea doar câţiva anişori. În
1946 lucra la fabrica de armament din Cugir.
În timpul alegerilor din noiembrie ucenicul său
i-a cerut cheile de la muniţie şi, pentru că n-a
vrut să i le dea, l-a împuşcat. Mama, cunoscută
în oraş ca Lena lui Daneş, a vrut să-l dea
în judecată pe vinovat, dar a fost ameninţată,
obligată să renunţe şi să declare la tribunal
că a fost accident de muncă; în biroul soţului
său se făceau, într-adevăr, probe de arme.
Criminalul şi-a primit la rândul său pedeapsa
fiind condamnat politic după procesul de naţionalizare
din 1948. A fost eliberat după 16
ani de detenţie, în 1964, în urma unui decret
de amnistie dat de Gheorghe Gheorghiu Dej”.
Cele mai îndepărtate amintiri despre mama Elena sau
Lena se pierd în jocurile copilăriei, în perioada în care încerca
să cunoască lumea în care trăia şi oamenii din jur. Deseori
în casa în care s-a născut veneau la un păhărel de „crampa”
vecine unguroaice, săsoaice sau evreice, la discuţiile cărora
trăgea cu urechea micuţa Rodica Maria. La întrebarea mea
ce este „crampa”, distinsa doamnă mi-a răspuns că este un
lichior de chimen ( Kummel- am găsit eu în dicţionar) şi
binevoitoare mi-a oferit şi reţeta: jumătate de kilogram de
chimen se fierbe într-un litru şi jumătate de apă până devine
un ceai mai gros şi închis la culoare. Se face un sirop din
zahăr ars, care se amestecă cu zeama de la chimen peste
care se pune alcool.
La despărţire doamna profesoară Medrea a ţinut să-mi
facă o urare specifică locuitorilor din Alba: „Să dea Dumnezeu
să trăieşti cât calul de pe cetate”, trimitere la statuia lui
Carol al VI-lea, tatăl Mariei Tereza, din care s-a mai păstrat
numai bidiviul, semn că marile dominaţii se prăbuşesc odată
cu trecerea timpului, aşa cum s-a întâmplat cu trupul călăreţului.