Lucian Ciuchita - Oglinda literara

8388
RECENZIE
Poetul şi poema umblând prin cetate
Manuela
Camelia Sava
Aflat în faţa unui nou volum
de versuri semnat de Nicolai
Tăcuţu, Poema râmniceană,
apărut la Editgraph, Buzău, 2012,
cititorul va afla rodnicia gândirii
poetice a acestui nobil truditor al
sensibilităţii lirice, căci, nu-i aşa,
poeţii sunt constant ademeniţi de
inspiraţie.
Rotund şi suficient sieşi,
volumul debutează cu un poem
emblematic pentru toposul care va
fi cântat şi considerat ca o zeitate:
râul. Astfel, există un semn că cei
ce locuiesc în apropierea râului
(Râmnicul Sărat, nota bene) vor
fi sfinţiţi prin prezenţa râului,
această sfinţire se face din poruncă divină: „pe sub apele
marelui râu / mâna divină a oprit rostogolirea stanei de
piatră”, la rândul lor, oamenii vor sfinţi locul, ca într-un
ritual din vechime, chiar dacă se vor perinda generaţii
după generaţii: „cu timpul oamenii s-au petrecut./
apele au scăzut şi-au înălţat o insulă” – acel loc ce va fi
cetate, acea civitas,- atis care dă identitate definitorie
cuiva. Ritualului nu îi lipsesc „personajele” potrivite:
preotul „nou-venit în haină monahală” şi poetul care se
împărtăşesc de această epifanie: „şi împreună au sfinţit
monumentul” (însemnul sfânt).
Împărtăşit aşadar cu acest „însemn sfânt”, poetul
porneşte prin istorie ca să ajungă la cetatea dragă (dar
nu la modul arghezian cu pumnul, ci cu poemul său),
porneşte printre sentimente, redând cu o afinitate
nemaipomenită tot ceea ce vede: „hai-hui prin câmpie/
descheiat la butoniera de la piept a nopţii/ îmi sprijin
privirea/ de prima cumpănă ivită în cale”, desenul
campestru fiind conturat în cele mai mici detalii (cumpăna
nu e un obstacol, ci pentru cine nu ştie, e fântâna care are
o cumpănă). Mărturisirea vine cu sinceritate, apropiinduşi
lectorul: „de unul singur îmi port privirea”, „treptat
imaginea prinde contur”. Vedem, auzim şi simţim în
acelaşi timp cu poetul: „sub cântec/ descântec de tulnic/
jurământul tinerilor vlahi”, ca acesta să fie „sensul de
curgere al apei”.
Toate ideile „se copilăresc” şi poetul „adună ecourile/
cu o plasă de prins fluturi” şi când e sigur că le-a prins
ecourile pietrei, pasării, soarelui, ca un iubitor de frumos
le fixează „între filele unei cărţi”, ca pe un tezaur de
suflet (în poemul tărâm ludic).
În geneza cunoscută de oameni, „când din poveste
Dumnezeu/ a frământat pământul”, s-a evidenţiat râul
ca element primordial: „ a stat la poale de colină râul/
o clipă a stat/ a gândit cât o viaţă de om/ şi a zis: aici/
la ieşirea –n câmpie/ popas pentru om să se facă”.
Personificat, râul acesta are puteri de sine stătătoare,
„croindu-şi drum spre cetate”, „a desenat plaje înalte
presărate cu sare/ întru spectacolul vieţii ce va să vină/
şi-al numelui ce va să-l poarte”, de aceea cine va citi
printre rânduri va afla cumva acum originea „cetăţii”
cântate în acest volum.
Întoarcerea în trecut, la originile din illo tempore,
se continuă cu ideea satului ca primă treaptă a civilizaţiei
de pe malul râului, dar şi a în/fiinţării poetului totodată,
fiindcă satul este un axis mundi dătător de speranţe, de
energii pozitive: „satul meu –aşa l-am numit/ a fost ridicat
de strămoşii mei/ pe prima terasă a râului”; considerat
cu adâncă deferenţă filială „satul meu cel chibzuit”, astăzi
el reflectă „peste pânza de apă freatică” numai „luminile
oraşului”, ca o piatră din unghiul credinţei româneşti
verificându-se încă o dată dictonul blagian deja cunoscut
„veşnicia s-a născut la sat”.
Într-un posibil dialog cu Dumnezeu, care „a venit
www.oglindaliterara.ro
cu mine de mână la marginea apei”, poetul primeşte
binecuvântata poruncă de a privi „în urmă la stânga
şi la dreapta” formele de existenţă până când poetul
va transgresa dincolo (este de fapt o metaforă pentru
viaţă), într-un tărâm suprapus peste tot ce este viu:
„faţa ta curată se va întoarce spre cer şi trupul tău/
aruncat va fi cochilie pe nisip – nici în apă/ nici pe uscat/
ci pe creştetul acestui tărâm al râmnicului”(sublinierea
autorului), fiindcă va porni „spre o nouă cale” ce nu
poate fi altceva decât ieşirea din existenţa sa; moartea
este aşadar strâns legată tot de tărâmul fermecat din
vecinătatea râului.
Rostul său în lume este acum unul înălţător: săşi
adune amintirile şi să le păstreze curate în poemele
despre dealuri şi plaiurile budacilor, despre podgoriile de
la fleva, „între jitii”, deoarece „drumul cu susur de apă”
nu poate fi uitat odată ce i-a intrat de atâta amar de
vreme în sânge: „poemul vine/ surâzător mă bate pe
umăr/ şi-mi şopteşte: adună-mă, te rog/ din poemele
acelea neterminate,/ însăilate de tine din timpul curatul
timp” (matca).
Nu sunt lăsate la o parte nici toponime ca muntele
furu cu legendele lui despre ciclop, nici fiinţele locului cu
un „simulacru de piaţă”. Poetul are acea datorie sfântă
de împlinit: „îmi umplu călimara cu apă din râmnic şi-n
echilibru cobiliţei zi-noapte/ la ceas de seară/ scriu
versuri cu dâră de apă sărată” (despre transpunere).
În a doua parte a volumului intitulată „Întemeiere”
eul liric se imaginează „oşteanul” care se „predă
poemului”, amintind de Bărăgan, de datini şi de sfatul
cetăţii, „rostuit” de „potcoava de aur” să fie atent la
„panta istoriei/ la cine să urce/ la cine să coboare”. Calul,
ca simbol al cetăţii, apare şi în poemul (nechezat de cal
sub zidurile cetăţii), precum şi în alte poezii, animalul
curat şi iubit fiind părtaş la „lucrul cetăţii”, chiar dacă
uneori se mai sperie şi fuge. Începuturile cetăţii sunt mai
grele: se ivesc doar câteva ferestre „mici cât palma”, ca
apoi în curgerea timpului să ajungă până când azi „zidul
cetăţii şi-a resorbit nisipul curat în ferestre”, printre
care se deosebesc „ferestrele –oglinzi paralele” în care
trebuie să privim „cu voia sau fără voia noastră”. Caii
revin, chemaţi „c-un fluierat haiducesc” (noi şi caii), iar
din zidul cetăţii cresc plante „date de mult dispărute”.
„Cererea şi oferta” sunt foarte generoase în ceea
ce priveşte umbrele: pasărea dă umbra ei arborelui,
„arborele din surplusul lui de umbră/ dă trupului meu ca
trupul meu să dea umbră râului” şi astfel umbra râului
„se absoarbe” ca poetul să-şi vadă copilăria şi „moşii mei
în trecere”.
Poetul este nespus de fericit că „trupul meu se
spală-n apa râmnicului”, naşterea lui este echivalentă cu
o „licitaţie”: „destul de târziu/ unul din îngeri a licitat
pentru mine” ca din această realitate odată intrat, poetul
să nu mai poată evada.
Tulburătoare este poezia (despre tatonarea
drumului) când ecoul amintirii este prezent peste ani în
sufletul său: „şi acum/ înfiorat stau în faţa vorbei:/ scoală
nicule şi bea apă rece şi bună”, aşteptarea e semnul
trecerii, al atingerii cetăţii (fie că sunt cojani, fie că sunt
mocani locuitorii din satele din jurul Râmnicului făceau
popas înainte de a ajunge la oraş ca într-un ritual numai
de ei ştiut): „coboară nicule din căruţă/ şi dezmorţeşte-ţi
oscioarele/ şi dă cu apă pe faţă/ şi bea/ că-ntr-un ceas
suntem în oraş…”. Poziţia aceasta statuară, de ţăran
încăpăţânat este fixă, orgolioasă, milenară (despre o
anumită intrare).
O poezie de dragoste ar putea fi considerată (două
culori şi umbra) unde cele două suflete se suprapun:
„sufletul lui alb peste sufletul ei alb” ca în finalul acestei
părţi a volumului să aflăm că „zburdarea” primăverii
„mă îndatorează cu un poem”, aceasta fiind o pedeapsă
î