Lucian Ciuchita - Oglinda literara

Din ceea ce a publicat Radu
Aldulescu, Îngerul încălecat era
singura carte pe care n-o citisem.
Romanul a apărut în 2011, la Cartea
Românească, într-o ediţie revăzută şi
adăugită. Curiozitatea mea era mare,
mai ales că scriitorul Dumitru Augustin
Doman, extrem de sensibil la valorile
literare autohtone, consideră că „
Robert Stan este unul dintre cele mai
proeminente personaje din proza
românească, iar romanul acesta e
poate cel mai bun care s-a scris din
1989 încoace; capodopera lui Radu
Aldulescu – negreşit”.( Argeş nr.5/
mai 2012).
Textul debutează cu obişnuita
forţă epică aldulesciană, ca un camion
de mare tonaj. Descrierile sunt în nota
cunoscută de sugestie, dar având mai
ales rolul de a limpezi cadrul şi a face
inteligibilă naraţiunea ; „ Au plecat din
Bucureşti dis-de-dimineaţă, într-un
sfârşit de toamnă neguros, străbătut
de ploi şi burniţe interminabile şi au
schimbat deja două trenuri şi trei
autobuze, zăbovind multe ceasuri
prin gări, autogări şi bifurcaţii de
şosele… Astfel, drumul se lungeşte şi
adesea ţi se pare că l-ai rătăcit prin
aglomeraţia duhnitoare a ratelor,
printre sacoşe, saci burduşiţi cu pâini
şi ţărani travestiţi, în cizme de cauciuc
şi bluze de salopetă îmbrăcate peste
pieptare de oaie şi flanele jegoşite,
răscârpite, nemaiavând chiar nimic
până să le poţi numi zdrenţe.” Ca în
operele marilor realişti, mediul este
edificator pentru condiţia socială a
personajelor. În lumea lui Aldulescu
ştim, pe fiecare pagină, când şi unde se
petrec întâmplările, cine este cel care
relatează, cine sunt tovarăşii săi, ce a
făcut la viaţa lui, unde se duce şi ce
urmăreşte. Pânza naraţiunii este bine
întinsă, fără niciun pliu, iar recipientele
capitolelor sunt umplute minuţios
cu prezentul şi trecutul fiecărei fiinţe
pe hârtie, filtrate şi colorate de o
perspectivă narativă mereu schimbată,
dar de fiecare dată subiectivă . Nimic
nu rămâne nelămurit, echivoc ori sub
zodia presupunerii, iar textul rămâne
tot timpul antrenant, plin de miez.
Tabloul se umple încet-încet cu viaţa
Doinei, a mamei şi a tatălui său, Ioana
şi Ion Trencu, a Marianei, colega de
serviciu a Doinei, a lui Lenţi şi Aurel,
fraţii de tată ai Doinei. Mai devreme
s-au mai târziu fiecăruia îi este
prezentat trecutul, familia, obiceiurile
şi capcanele destinului.
Deşi naraţiunea se face la
persoana a III-a, viziunea este
deformată afectiv, datorită vocilor
narative foarte puternice, care ne
călăuzesc de-a lungul paginilor.
Reflectorii sunt, în principal, Doina,
Ioana, Trencu şi Robert Stan, zis şi
Robert Satan ori Robert Diavolul.
Acţiunea curge ca un fluviu, la vale,
pe ritmul unui adevărat poem epic -
utilizez termenul în sensul consacrat
de Gogol -, datorită oralităţii extrem
de pronunţate, personajele luânduşi
unele altora vorba din gură, într-o
relatare marcată de o admirabilă
prospeţime stilistică, demnă de pana
celui mai bun Aldulescu, acela din
Proorocii Ierusalimului.
Personajele lui Aldulescu au
suferit traume şi pot fi psihanalizate.
Ele acţionează sub imperiul unor
Poemul epic şi
demonii lui
Radu Aldulescu
Şerban Tomşa
impulsuri tulburi, venite din străfunduri
şi uimindu-i pe cei apropiaţi, normali şi
înclinaţi să se aşeze la casele lor. Lui
Robert, de pildă, îi lipseşte o familie
adevărată, fiind crescut de nişte mătuşi
: „ Tot bagabont bătrân se cheamă că
este, fără familie, fără casă, fără una
alta…” Robert a fost crescut de nişte
mătuşi şi n-a cunoscut-o pe mama sa,
care s-a sinucis, otrăvindu-se când el
era mic. Doina, de asemenea, nu-şi
conoaşte tatăl, iar ceilalţi, ignoraţi de
Trencu, părintele lor, se comportă ca
şi cum ar fi orfani : „ Adică la ce să-i
zgândăre aiurea pe-ai ei pentru un
capriciu şi-o distracţie în a stricăciunii
de nepoţel flăcău tomnatic ; ţine la
bătrânii ei, că doar pe ei îi are, pe
surioara ei Lenţica şi pe frăţiorii ei
Rândunel şi Aurel pe lumea asta, iar
în rest singură aicea printre străini,
în Bucureşti, să-şi câştige viaţa, fără
familie şi ea, fără una alta, amărâtă
vai de steaua ei, ce mai, o mai apucă
uneori amocul că la ce să-i facă şi pe
bătrâni să sufere pe lângă ea ?”
Marea noutate a romanului stă
în evocarea magistrală a existenţei
rudarilor, duse în bojeduci de paiantă
ori de chirpici, ridicate prin luminişuri,
pe coastele dealurilor: „Când cei din
neamul lui Pipidi îşi încropeau moşie
prin părţile astea, aşezarea cuprindea
două şiruri de bordeie învelite în
paie, de o parte şi de alta a unui
drum de căruţe ducând la deal şi la
vale spre şoselele Vâlcei, Piteştiului,
Câmpulungului, Drăgăneştilor şi
Craiovei. Bordeiele rudarilor din
luminişurile pădurilor de pe coastele
celor două coame de dealuri ce
încadrează platoul alungit şerpuit
spre nord şi sud, străbătut de drum,
au format dintotdeauna un soi de
periferie rarefiată, aproape invizibilă,
estompată de vegetaţia abundentă şi
de felul cum sunt construite, jumătate
sub pământ, amintind de nişte tranşee
sau morminte. ” Femeilor, băutoare de
nădejde direct de la ţeava cazanului,
le lipsesc bărbaţii, morţi sau plecaţi cu
treburi. Ele trăiesc într-un matriarhat
aflat la limita supravieţuirii, în plină
sălbăticie. Doina nu ştie cu cine a
www.oglindaliterara.ro
RECENZIE
făcut-o maică-sa şi motivaţia plecării
ei în lume este tocmai tema romanului
: căutarea tatălui. Absenţa unui stăpân
autoritar şi ocrotitor este puternic
resimţită de toţi.
Şi ajungem la stratul care dă,
în opinia mea, o mare profunzime
romanului : planul mitic. Dacă în
Proorocii Ierusalimului un bărbat
visa o flacără mare, în formă de cal,
alunecând pe cer, aici lucrurile sunt
mai complexe. Legenda se infiltrează
în eveniment, urcându-l în planul
semnificaţiilor general-umane. Maicăsa
îi explică Doinei că tatăl ei este
un duh sau un înger : „ Şi io ca s-o
liniştesc i-am spus atunci că tac-su-i
un înger şi un duh şi n-are unde să
se ducă la dracu-n praznic după el,
fiindcă el stă mereu lângă ea şi o
însoţeşte în tot locul, măcar că nu-l
vede şi nu-l aude.” Berilă câştigă bani
buni făcând, pe la bâlciuri, pe omulmistreţ,
dar şi vânzând celor nevoiaşi
alcool puturos, de proastă calitate
. El chiar are înfăţişarea animalului
respectiv, cu părul său ţepos şi cu
colţii întorşi peste falcă. Fabrică rachiu,
clandestin, şi trăieşte într-o casă cu
etaj, într-o mizerie demnă de romanele
naturaliste, pe un pat acoperit cu trenţe
şi excremente de pasăre, în scândurile
căruia a scuns banii, cu oi, găini şi
damigene de ţuică de-a valma peste
el. La tot pasul sunt invocaţii îngerii,
diavolul şi „focul ăla marele” care
îi va arde pe toţi. Boierul Pipidi face
dragoste în desiş cu fetele pe care le
prinde, apoi le înzestrează cu fâneţuri
şi livezi. Vânătorile sale par fabuloase,
ca într-o saga faulkneriană. Moare
în mod misterios, omorât, chipurile,
de un mistreţ, parcă spre a confirma
istoria lui Berilă. Acesta povesteşte
că a fost făcut de maică-sa cu un
mistreţ, iar boierul Pipidi a împuşcat
sălbăticiunea. De aceea el umblă
prin lume pentru a-l găsi pe ucigaş
şi a-şi răzbuna pe tatăl său. Fiinţele
care populează lumea aldulesciană îşi
caută cu ardoare paternitatea, fiindcă
se simt dezrădăcinate, în bătaia
vânturilor sorţii, şi vor să răzbune
această lipsă. Ele se află în permanent
conflict cu ele însele, cu fantasmele
care îi bântuie, îngeri şi demoni,
izbăvitori şi exterminatori. Ideea este
că rudăresele s-am împreunat cu
îngerii rebeli, coborâţi din ceruri, şi
i-au zămislit pe dezmoşteniţii soartei.
Fără îndoială însă că personajul
cel mai reuşit este Robert Stan,
zis Robert Diavolul. Încă de când
este mic, una dintre mătuşile sale îi
vântură în urechi legenda lui lui Robet
Diavolul, fiul ducelui Normandiei şi al
ducesei de Burgundia, care au trăit în
secolul al XIII-lea. După ce l-au rugat
în zadar pe Dumnezeu să le dăruiască
un copil, părinţii săi se adresează
diavolului cu aceeaşi solicitare. Aşa
s-a născut Robert Diavolul, „ cu dinţi
şi maxilare puternice, cu care muşca
sânul dădacelor care au încercat să-l
alăpteze, aşa încât a trebuit să fie
alăptat cu o pâlnie făcută dintr-un corn
de ţap…” Ivirea pe lume a lui Robert
Diavolul, cel adevărat, a fost anunţată
de semne rău prevestitoare : cerul e
despicat în două „ sub un nor negru,
uriaş, care a făcut să se înnopteze în
plină zi, iar din nor s-au ivit fulgere
părând să cheme sfârşitul lumii. S-au
î
8423