Lucian Ciuchita - Oglinda literara

8430
PROZA
Lumina dintr-o garsonieră
Îmi sprijin trupul slăbit de singurul perete sacru din odaia
arhiplină de vise mucegăite, iar degetele albe de la mâinile încă
needucate de stilou se înfig în varul sacrificat. Unghiile roase ori de
câte ori vechile obiceiuri din copilărie aveau de gând să se întoarcă,
zgârie brutal pleoapele gălbui. De jumătate de deceniu, de când
îmi petrec şi îmi manipulez existenţă în apropierea gării teatrale,
nu am văruit niciodată. De fiecare dată albul mi se părea un pui de
hoţ ascuns în aripi crăpate de îngeri. „Cu alb nu se purifică pereţii”,
mi-am zis. Albul a fost dintotdeauna pretextul inocenţei mele, dar
eu, de fapt, am visat dintotdeauna la albastrul ceresc. Albastrul
de cerneală. Când eram de-o şchioapă, îmi mânjeam degetele,
băgându-le zilnic în călimara de deasupra biroului acum moşneag.
În jurul meu, zeci de călimări desfăcute şi jertfite nu stiloului,
ci degetelor avide, zac pe duşumeaua rece, nefamiliarizată cu noile
mele raţiuni de educare a fiinţei. Degetele albe de mici copile –
s-au prefăcut mereu nevinovate – pătrund în sticluţele translucide,
aproape ovale. Din neatenţie, picioarele desculţe se murdăresc
cu albastrul vărsat pe parchetul vechi, negru, atât de prăfuit –
cine mai are timp de curăţenie? Irelevantă necesitate lumească.
Culoarea alienării mele se răspândeşte la poalele peretelui ridat,
care savurează zâmbetele opace pe care le creez pe el de o
săptămână.
De şapte zile nu mai dispun de coli de hârtie pe care să le
purific. De şapte zile, stiloul îmbătrânit n-a mai fost în război cu foile
goale, nude de mine însămi. Acum s-au schimbat adversarii. Doar
frontul e acelaşi. Lupta sufletească continuă între degetele cernelii
şi pereţi. M-am apucat de o nuvelă – prima, de altfel. Ceva cu un
oraş de mimi şi aripi de fluturi. Iar metafore de-ale mele. Însă, dacă
dezumanizaţii aceia de-afară mi-au otrăvit sufletul cu minciuni
iraţionale, care le-au manipulat minţile aglomerate în necunoscutul
ideilor sumbre, eu n-am să le răspund cu aceeaşi monedă. Nu. Eu
vreau să mă purific, iar purificarea mea să fie renaşterea decorului
pe care-l remodelez. Cu mâinile şi cu jumătatea de suflet; cealaltă
e pe peronul numărul trei, fiind călcată de ei în picioare.
Din cauza sau datorită scopurilor mele spirituale, m-am
mutat acum cinci ani în apropierea unei gări abandonate de suflete
curate. Cele care aleargă acum înlăuntrul unor corpuri ce numai
de oameni sau învătăcei nu pot fi numite, se aruncă în păcatul
neştiinţei. Deşi zgomotele haotice mi-au spart fereastra sacrificată
ploii autumnale, iar auzul meu întâlneşte, involuntar, zi de zi,
înjurături citadin parfumate, aici am reuşit să-mi renovez lăcaşul.
O garsonieră bătrânească la etajul al treilea, singura visătoare
de pe un palier de mult nestrăbătut. Bucătăria zace în prăpastia
singurătăţii. De vreo câteva zile nu i-am mai făcut vizite mesei
din lemn cu care stăteam la taifas. Cu ea şi cu o cană de ceai.
Cu siguranţă chiuveta s-a lipit tot mai mult de peretele sobru,
căutând oblăduire. Perdelele probabil au fost legănate de loviturile
brutale ale vântului pe care l-am uitat – şi pe el – în gara de jos.
De dedesubtul picioarelor mele, de dedesubtul standardelor mele.
Când m-am mutat în locuinţa aceasta recent adoptată,
trenurile soseau cu luminile aprinse acasă, la mama gară care le
alinta vagoanele îmbâcsite de zăpăceala umanităţii. Acum, însă,
farurile abia mai stau aţipite, iar locomotivele alergice la banala
destinaţie scuipă fum, nemotivat. Au îmbătrânit. Sau e doar o
aparenţă. Oamenii le-au îmbătrânit, povestind iar şi iar despre
aceleaşi rătăciri nemotivate ale sufletelor. Ei încă pretind că mai
cunosc spiritualitatea. Câtă ipocrizie!
Se aud ciocănituri în uşa bolnavă, cu balamale învechite
şi plictisite de mine. Ciudat, n-am mai primit vizite de vreo trei
ani. Mereu mi-a fost teamă de rânjetele străine ale singurătăţii,
dar am conştientizat că ea mă creşte. M-a crescut dintotdeauna,
doar că uneori i-am respins îmbrăţişările, gândindu-mă că voi
găsi alinare în cele umane. Mintea conturează din nou cuvinte în
aer, iar musafirii neinvitaţi nu aşteaptă. Insistă succesiv, iar auzul
meu ascuţit e destul de stresat de zgomotele infernale ale celor de
afară, aşa că mă ridic şi mă îndrept spre holul îngust, mucegăit.
Obosită de excese de cuvinte, mă clatin. Adevărul este că
nu am învăţat decat târâtul pruncilor, nu şi pe cel juvenil, pe care
ar fi trebuit să-l cizelez. Ar fi trebuit. Dar, într-o odaie aşa scundă şi
nespaţioasă ca a mea, mai bine nu te mai străduieşti să te ridici şi
să mergi firesc, în picioare, tot timpul.
Încerc să descui uşa de la intrare, dar se pare că, ultima
dată, când am fost la librărie să achiziţionez foi, adica victime de
război, am uitat-o deschisă. Şi-aşa nu mai bagă nimeni de seamă.
Răspund violent, parcă înşfăcând clanţa în mână.
Două perechi de ochi, zâmbind prea tipic şi nenatural, mă
privesc cu duioşie – acesta îmi pare sentimentul pe care vor să-l
www.oglindaliterara.ro
schiţeze. O fi milă – n-am nevoie
să primesc aşa ceva la uşa mea.
Sentimente din astea trebuie
returnate sufletelor care atârnă
în faţa mea.
-Maya, putem intra? măntreabă
sec Rareş, încercând
să pară binevoitor, analizândumi
însă, în mod obişnuit celor
convenţionali ca el, ţinuta de
casă: un tricou bărbătesc larg,
până la genunchi, împrumutat
probabil de la bunicu, în cel
mai plauzibil caz, o pereche de
pantaloni de-un verde murdar; şi
desculţă, cu pete de cerneală pe
glezne şi pe degetele atât de la
membrele superioare, cât şi de la
cele inferioare.
Adelina Bălan
-Intră, răspund succint,
oftând a nepăsare.
-Şi eu? întreabă celălalt fost coleg de liceu, aruncându-mi o
privire cu un fel de nevinovăţie retorică, dar searbădă.
-Sunt obosită, încurc numărul persoanelor. Şi tu, adaug,
încercând să-i tai schiţele zâmbetului ce se vrea perfect.
Aştept să intre mai repede, căci timpul a rămas şi aici călăul
aşa-zisei mele literaturi. Şi aşa e pură pierdere de vreme să stau
cu doi foşti prieteni din liceu – într-adevăr, au fost cei mai apropiaţi.
Ne croiam zboruri împreună, dar, în prezent, realizez că erau
decolorate şi nemotivate.
Îi conduc în bucătărie. Îi invit plictisit să se aşeze pe cele
două scaune rămase amintire din copilăria liceală pe care am
gustat-o împreună. Dar e mult de atunci.
-Ce vreţi? Ceai, cafea sau conversaţii lumeşti? întreb rece,
studiindu-mi mâinile.
Cei doi mă privesc întrebător. Jalnici. Tipici. Prea reali,
dar inumani. De fapt, realitatea de azi e o formulă precisă, care
rezultă inumanitate – dezumanizare, de fapt. Rareş şi Andrei
încearcă, presupun, să formuleze un răspuns mai puţin tăios decât
întrebarea adresată.
-Maya, am venit doar să te vedem. Ne-am făcut griji pentru
existenţa ta, mai ales când am auzit că ai renunţat în anul trei de
facultate. Medicina era raţiunea ta fundamentală. Ce s-a întâmplat?
-Da, m-am mutat la etajul trei, în schimb, ironizez subtil.
-Încetează, Maya. Te-ai rătăcit înlăuntrul singurătăţii tale.
Erai cea mai bună studentă, erai cea mai vie şi cea mai umană
dintre noi toţi! În liceu voiai să ajuţi oamenii să renască – îţi plăcea
ţie tare mult sa filosofezi, surâde Andrei, dar gestul mi se pare mai
mult decât absurd.
-Cum să învăţ oamenii să renască sufleteşte dacă nici
cei mai buni prieteni nu îmi acceptau motivele existenţei? Cum
să fac aşa ceva dacă nici măcar tu nu mă înţelegeai? Mi-a fost
tăiat zborul. Chiar şi-n facultate. Iubeam să învăţ, să mă dedic
studiului, dar, când au – pardon, aţi – aflat ca literele sunt parte din
mine, m-aţi respins. Din cauza voastră m-am afundat în nebunia
umană pentru voi, atât de ridicolă! Uitaţi-vă pe fereastră şi spuneţi
ce vedeţi: zevzeci cu măşti angelice care caută trenuri ce-i vor
conduce în destinaţii apuse. Toţi pleacă, eu rămân.
Pieptul mi se zbate haotic, iar Rareş, văzând că din mine
izbucneşte adevărul, încearcă să mă liniştească.
Mă îndepărtez, apoi îi iau pe amândoi de mână, şi-i duc pe
frontul de luptă.
Îngroziţi, se uită înspre peretele arhiplin de naşteri de
cuvinte. Adidaşii li se afundă în foi scrise, altele mototolite. Rareş
se îndreaptă spre fereastră, trage draperiile la o parte şi strigă ca
un nebun înspre mine:
-Ai orbit! Mediul ăsta te-a înnebunit. Singurătatea dintr-o
garsonieră şi-o jumătate de gară moartă ţi-au ucis fericirea. Pe noi
ne consideri inumani, dar tu te-neci în demonism!
-Nu, Rareş, aici greşeşti! Mă răzvrătesc împotriva măştilor
negre pe care le purtaţi pe chipurile înstrăinate de voi înşivă!
-Rareş…!, intervine, la un moment dat, Andrei, vorbind însă
în şoaptă.
-Lasă-mă, mă! O să se distrugă aşa!
-Rareş! Priveşte-o pe Maya… Aripi de litere îi cresc în spate,
nu vezi?
Şi ei îmi spuneau că eu sunt cea care halucinează. Mă întorc
cu spatele. Nu văd. Nu simt. Inuman.
Însă, cei doi insistă succesiv şi-mi spun că, pe pereţii cu
nuvela dedicată mimilor străini, lumina îmi creşte aripi de cerneală,
pe care le dăruieşte sufletului…
Nu înţeleg, dar aud bătăi de ore angelice, cinci amurguri la
număr, iar în gara de dedesubtul meu trenurile sosesc în goană…