Lucian Ciuchita - Oglinda literara

Amintiri din războiul
de la 1877
V. Vereşaghin
(urmare din numărul anterior)
El coborî, îmi întinse mâna, ajutându-mă să mă caţăr
pe muchia muntelui şi astfel am putut răsufla în voie. Am
petrecut noaptea împreună, cu fratele meu care era ţinut pe
loc în Labrova din cauza unei răni la picior, după asta am pornit
la drum, ca să ajung pe Skobeleff.
Pe Şipca se dezlănţuise un vifor cu zăpadă, de care cu
greu ne-am putea face idee. Vârtejuri furioase ne învăluiau,
făcând să dispară orice urmă de drum. Doi prieteni m-au rugat
să petrec noaptea împreună cu dânşii, însă n-am acceptat. Miam
luat ceaiul şi mi-am văzut de drum, o hotărâre de caremi
păru rău mai pe urmă, o mărturisesc, deoarece viforul
de zăpadă era aşa de înfricoşat, încât era cu neputinţă să
înaintezi, nu numai călare, dar nici măcar pe jos. Vijelia era
aşa de puternică şi drumul aşa de alunecos, încât cădeam pe
jos la fiece pas. Cazacul meu căzu şi el de mai multe ori, pe
lângă asta, drept culme a nenorocirii, într-una din aceste căderi
îmi sfărâmă cutia cu culorile. Ne continuarăm coborârea toată
noaptea iar dimineaţa, devreme de tot, eram înapoi la Şenevo.
Am găsit pe Skobeleff ocupat cu pregătirile pentru primirea
comandantului suprem. m-am desfătat straşnic văzând aceste
pregătiri şi groaza ce-i insufla lui Skobeleff gândul c-ar săvârşi
vreo nechibzuinţă. N-avea niciuna din cunoştinţele cerute de
eticheta militară cu privire la reviste şi parade. Crezând că
comandantul suprem are să pună trupele să defileze în linie, se
tot gândea cum trebuie să se poarte, cum are să dea porunci,
în ce loc are să stea. Fu scăpat din încurcătură de ofiţerul său
de ordonanţă, Homicefski, care făcea parte dintr-un regiment
din garda tânără.
- Spune-mi iute, unde trebuie să aşez pe săpători?
- În frunte, Înălţimea Voastră!
- Bine, acum, cum trebuie să comand?
- Înălţimea Voastră va spune!
Văzând cu câtă seriozitate căuta să capete lămuriri asupra
chipului de a comanda asupra locului în care are să stea, n-am
putut să-mi opresc un hohot de râs.
- Pentru ce râzi, Vasili Vasilievici ?, mă întrebă el cu aerul
unui copil îmbufnat.
- Cum să mă abţin, să nu rât? Un general, înaintea căruia
turcii au depus armele şi care învaţă fraze pe de rost, ca un
şcolar?
Sus de tot, pe vârful muntelui, începea să se desluşească
un lung şirag de puncte, care se îndrepta spre noi; era marele
duce cu alaiul lui. Stânjeneala lui Skobeleff se făcea din ce în ce
mai vădită; îţi insufla cu adevărat milă. Am băgat de seamă că
totdeauna avea un aer stingherit, când se găsea în faţa unor
persoane de un rang înalt. Atare împrejurare îi era, desigur,
www.oglindaliterara.ro
REMEMBER
foarte neplăcută, deoarece nu ştia ce are să i se spună şi ce
primire are să i se facă.
Marele duce ajunse la poalele muntelui, unde-l aştepta
generalul Radeţki. Pe când era încă la oarecare depărtare,
comandantul suprem îşi aruncă în sus şapca, strigându-i:
- Fedor Fedorovici, ura!
Strânse în braţe pe Radeţki, îl sărută, îl felicită pentru
înaintarea lui la gradul de general de infanterie şi-i dădu crucea
sfântului Gheorghe, clasa II-a. Abia atunci marele duce se
întoarse spre Skobeleff, îi dădu umărul să-l sărute şi… atâta
tot. M-am uitat la Mihail Dimitrievici. Până şi astăzi îmi face
rău, când mă gândesc la aerul nenorocit şi – aşi putea spune
– deznădăjduit de pe chipul său. Skobeleff mergea trist pe cal,
în urma marelui duce şi dădea, gângăvind, poruncile necesare.
Eram întristat din pricina lui şi-mi venea să strig prinţului:
- Dar, uită-te la Skobeleff! Ori e vinovat, ori nu înţelegi cât
de mult îl costă pe un om ca dânsul să fie privit cu nepăsare
faţă de toată lumea. Fie-ţi cel puţin milă de dânsul şi spune-i cu
glas tare, că a luptat vitejeşte!
Soldaţii păreau că simt şi ei această situaţie dureroasă,
deoarece primiră pe marele duce cu aşa de slabe manifestaţii
de entuziasm, scoaseră nişte urale de puţin însufleţite, aşa de
în silă, încât marele duce însuşi trebuia să fie băgat în seamă
răceala cu care era primit. Nu ştiu dacă a înţeles situaţia.
Străbătu rândurile şi plecă.
Skobeleff îl însoţi, stătu câtva timp de vorbă cu dânsul şi
după asta păru ceva mai liniştit.
Skobeleff a biruit şi a făcut prizonieri o armată turcească.
Mai marele lui nemijlocit în grad primi pentru asta crucea
sfântului Gheorghe, cel mai înalt însemn militar. Colegul lui,
comandantul batalionului al doilea, cu toate că atacul lui de
departe de a fi reuşit, primi aceeaşi cinste. Skobeleff însă nu
primi aceiaşi răsplată, fiindcă era prea tânăr pentru clasa a
doua. O înaintare îi fu refuzată pentru aceleaşi motive. Abia
cu mult mai târziu – şi numai la un loc cu mulţi alţii – primi o
sabie de onoare; fiindcă mai avea însă două arme de acestea,
trebui să aleagă una din două: ori să ţină sabia asta acasă,
ori să-şi procure încă trei săbii, pentru a se făli la prilejurile
solemne, ceea ce ar fi fost tot atât de stânjenitor pe cât de
neobişnuit.
Marele duce îşi arătă nemulţumirea cu privire la unele
lucruri, între altele pentru că un mare număr de morţi, făcând
parte din regimentele lui Mirski, nu fuseseră îngropaţi.
Comandantul suprem se duse la Cazanlâc, unde se
strămută şi tabăra cea mare. M-am dus să caut pe Skobeleff,
cu care aveam să stau la masă. Mai era acolo şi tatăl său,
împreună cu generalul Strukoff şi alte câteva persoane. Când
m-am despărţit de dânsul, spre seară, i-am atras atenţia că
nu primise pe marele duce într-un chip tocmai vrednic. Asta-l
supără:
- Şi ce credeai c-am să fac? N-am să insuflu soldaţilor un
entuziasm de poruncă pentru a-şi arunca căciulile în sus. A fost
primit cu răceală, fiindcă n-a dorit să-l primească cu căldură.
Ar fi trebuit să fiu drept c-un neghiob? Oare trebuie să primesc
pe Radeţki cu urale? El are întâietatea, foarte bine! Ar fi trebuit
însă să găsească măcar o vorbă bună pentru mine şi… când
acolo, nu mi-a spus barem un „mulţumesc”!
Un bărbat analizează articolul nehotărât din limba română...
«Stau şi mă gândesc: oare
e întâmplător faptul că tot ce
denumeşte ceva care te enervează,
te pune în pericol, sau te distruge,
pare a fi FEMININ? Iar apoi, tot
ce ne alină, ne bucură şi ne mai
dă un ţel în viaţă este de natură
MASCULINA?»
Voi, femeile, sunteţi O ploaie,
O zăpadă, Ogrindină, O furtună.
Noi suntem UN soare, UN
timp frumos, UN paradis.
Stau şi mă uit, chiar nu aveţi
noroc: O bucătărie, O veselă, O
mătură, O caldură, O mizerie.
Noi suntem UN repaus liniştit
într-UN fotoliu confortabil, citind
destinşi UN ziar şi ascultând UN
jurnal, asta dacă nu veniţi voi să
semănaţi O discordie sau să ne
faceţi Oşicană.
Voi, femeile, vă daţi mari că
aveţi O telecomandă, dar priviţi la
UN televizor, unde noi alegem UN
post pe care îl dorim.
În trecut, pentru a face calcule
aveaţi O numărătoare prăpădită,
acum bărbaţii au inventat
UNcalculator.
Si ceea ce vă defineşte,
sexul,tot UN sex se spune şi
niciodată O sex. Când vă simţiţi
bine, trăiţi, nu-i aşa, UN orgasm,
iar dacă o daţi în bară vă alegeţi cu
O frustrare.
Voi puteţi avea O carte de
credit, dar aceasta nu înseamnă
nimic fara UN cont.
Ce poate provoca O problemă
care se poate transforma într-
Ocatastrofă? O eroare de pilotaj,
O pană de benzină, Oproastă
vizibilitate, O întrerupere de
curent.
Voi pentru a ne înrobi doriţi O
căsătorie, dar există şi eliberarea,
care este UN divorţ.
Este limpede că limba română
a fost inventată de UN bărbat,
care nu v-a avut deloc la suflet!!!!
8445