Lucian Ciuchita - Oglinda literara

CONFESIUNI
Sun, urc, o doamnă străvezie, cu mari probleme, îşi
pune aparatul auditiv (cele două proteze auditive) ca să
ne înţelegem, îmi dă datele scriitorului 1929-2000, aici au
locuit începând din 69. Bibliotecă aleasă, cărţi de clasici
dar şi Cărtărescu, tablouri pe sprânceană, dintre care
îi recunosc îndată pe Florin Niculiu, Rodica Iacob, Spiru
Vergulescu. Am în vedere că a fost consilier cultural la
Capitală, după evenimente. O caricatură de o colegă de la
BCS, un portret de Marin Sorescu, O farfurie de Horezu,
o icoană pe sticlă, un minitablou Paul Gherasim, cu care
a fost coleg. Un tablou şi de la Petru Vintilă. Tablouri
primite la ziua lui. Spiru Vergulescu a căzut la pat, a fost
nevoie de o menajeră. Ea e prietenă cu soţia nevăzătoare
a lui Spiru V., de fel din Slatina, binecunoscut şi mie. A
făcut o donaţie imensă de carte la Huşi, ce-a mai rămas e
în neorânduială, se scuză doamna O. Dar ce fac eu în timp
ce-i zâmbesc doamnei? Încerc să mi-l imaginez pe autor,
în mediul lui casnic, unde a existat şi a încropit himere şi a
scris doar o câtime din ce-ar fi vrut. Unde este omul înalt,
grizonat, impozant, cu prestanţă de magistrat? O lupă de
citit pe măsuţă. Şoricarul într-un colţ. Coborâm împreună,
căutăm locul pentru placa memorială. Vizibil şi pe cât se
poate mai sus.
Pentru G.M. Zamfirescu, o caut pe avocata Irina
Liliana N. În acelaşi bloc cu Murgeanu, la altă scară, după
colţ, etajul V. Ajung spre seară. Totuşi, are un client. Aştept
în hol. Nu o mai reprezintă. Înţelegătoare, îmi dă e-mailul
dnei Christina Russu din Germania, s-o capacitez.
Îmediat ce ajung acasă îi compun un text, i-l trimit cu
mari speranţe. Însă nu primesc răspuns nici atunci, nici
peste câteva zile, niciodată, deşi repet mesajul. Probabil îl
şterge, necunoscându-mi numele.
4 iunie 07, luni. Pornesc mai de dimineaţă, mă
opresc la Teatrul Naţional, să iau legătura cu directorul
muzeului teatrului, poate el va şti despre scriitorii-actoridramaturgi.
Numai femei de serviciu, uşa lui închisă. De
trei zile închis. Să tot ai un astfel de serviciu!
Iau pe 300 până la Povernei, merg pe jos mai
departe, dau de placa memorială a unui medic fondator al
fundaţiei Filantropia. Caut casa Rebreanu, despre care ştiu
din documente, întreb, nimeni nu ştie. Atunci să-i întreb
cine a fost Constantin Daniel, contemporanul lor? Ajung
pe Visarion, aici un moş oacheş pe prag, cu căţelul lângă
el, ceva ca de început de secol XIX, rămas în vremea de
atunci; nu ştie, dau de o grădiniţă cu statuie, un nume pe
cutia poştală: Gh. Novac, sculptor, mă întorc şi-l întreb de
acest nume, nu ştie. Dincolo de biserica Visarion, tocmai
apăruse o bătrânică la geam, de pe trotuar trei lucrători
la construcţii tocmai o zădărau, de la distanţa vârstei
lor nemiloase, mă apropii ca să mă audă şi o întreb,
mă trimite la biserică, să vorbesc cu Mariana, ea ştie, a
terminat liceul. Intru, nu ştie decît de casa Dinu Lipatti, pe
colţ. Dar unde e placa memorială Alexandru Vlahuţă?
Am asistat cu nişte ani în urmă la fixarea acelei plăci,
cu un grup de 5-6 persoane, eu nimerit întâmplător şi
gândindu-mă că aici l-a vizitat Blaga pe autorul României
pitoreşti. Era la nr. 10, nu mai este. Caut în foile mele, da,
era la nr. 10. Intru în curte, acolo câţiva tineri. O tânără
îmi răspunde: Noi suntem chiriaşi, stăm aici de vreun an,
ni s-a mai spus de placa aceea, au mai venit şi alţii. A
luat-o noul proprietar, îl cheamă Vlad Vieru, are numărul
lui de telefon, însă crede că în acest moment nu este în
ţară. Două trei poze cu casa unde Dinu Lipatti a trăit
între 1930-1943, născut în 1917, mort în 1950, la 33 de
ani. Copiez textul, să-l am. Apare în curte un tânăr gen
vest, spune că este o proprietate privată. Mă retrag.
Ajung în Romană, fac printurile, merg la chioşcul
MLR, trec pe la Ion Horea, mi-l pune pe listă pe poetul
Cristian Sârbu, coleg de redacţie la Viaţa românească,
primul care a citit Moartea căprioarei în manuscris şi a
exclamat: o capodoperă! De curând R. Vulpescu i-a
8442
Odiseea plăcilor
memoriale
(urmare din numărul anterior)
www.oglindaliterara.ro
scos o antologie. Îmi dă trei
adrese. Cărţi nu-mi dă, sunt
ale Bibliotecii Municipale. Apoi
la casa Vernescu, acolo nimeni.
Al. George pe coridor, grăbit.
Îi spun că am fost la dna
Olăreanu, pentru formalităţi
placă memorială, insistă să-i
facem şi lui una, acest domn
are un umor la limită.
Merg la USR, aflu că se
dau premiile ASB la primăria
lui Onţanu. Cu două metrouri.
În fiecare staţie, măcar 2-3
panouri sunt goale mereu. Ion Lazu
Să reiau ideea citatelor din
metrou. Să propun agenţiilor
de publicitate poezia ca alternativă, ca pistă de lansare.
În primul rând, citate din Eminescu, desigur. Şi aforisme
etc. De câte ori Euromedia are panouri goale, de dedesubt
să re-apară textele scriitorilor, iar când apare o reclamă,
poezia să rămână dedesubt. Iar în mijlocul panourilor
cu texte din scriitori să apară un chenar cu: panou liber
pentru afişaj.Deci Euromedia nu ar avea nimic de pierdut,
iar noi şi lumea am avea de câştigat. Ceva de genul acesta.
Când intru în sala de la etajul III, Horia Gârbea
tocmai spunea ultima frază. Iolanda M. mă trage de-o
parte, îmi arată următoarele două volume de interviuri
cu scriitori Scris de scris, pe culoare albastră, încă foarte
furioasă pe Ţone care i-a îngropat cartea, nedifuzând-o.
La Timişoara a trimis doar 8 exemplare, la Iaşi 1 exemplar,
Clujul n-a văzut-o. În ce-o priveşte, deja a dat cele 20 de
exemplare de autor. O s-o reediteze peste 2 ani. Tot nu
vrea să priceapă că nu se cumpără cartea românească,
am fost la stand şi în 5 zile de târg nu s-au vândut decât
2-3 exemplare de-ale ei. Şi doar veniseră scriitori din
toată ţara... S-a ajuns aşa de rău că nu le cumpără nici
cei despre care există articole în carte, îi spun, ceea ce
ştie prea bine şi autoarea noastră. Însă nemulţumirea,
ideea de a găsi un vinovat, persoană fizică, nevoia de
a căşuna pe el... Vorbesc după aceea cu Corneliu L., la
mica recepţie de la parter, îmi spune că o placă memorială
costă cam 8 milioane, depinde cât text scrii pe ea. Ştie de
cele câteva plăci smulse. Îi spun şi de cea a lui Gopo.
La festin este şi Al. Istrate, îmi spune că aşteaptă
contractul de la pietrar. Pietrarul îmi spusese că îl face
Istrate. Ambii neserioşi? Mai vorbesc cu M. Codrescu şi cu
Adi Cusin care-mi spune de o carte tradusă de soţia lui,
acolo e vorba de vechile populaţii ale Mării Negre, nişte
Lazi, provenind din Caucaz, împinşi în toate părţile, acum
sunt într-o provincie a Turciei, cineva a vrut să le facă un
alfabet, căci au o limbă a lor. Zic: Bunicul meu pare să fie
unul dintre ei, fără ascendenţi în zona unde se stabilise.
Iată o deschidere a problemei. Ştiam ceva de numele Lazo
în Turcia, însă nimic despre populaţia caucaziană.
Vorbesc la telefon cu dna prof. univ. Mihaela Rocco,
este nepoata lui Charles Adolph Cantacuzino, care a
locuit aici după revenirea din Franţa, din 22 până în 29,
când a murit. A trăit la Paris, era pe acea vreme scriitorul
român cel mai cunoscut în mediile literare franceze, căci
fusese prieten cu mari poeţi Baudelaire etc. Au locuit aici
de patru ori, fiind daţi afară ca boieri etc. C.A Canztacuzino
este autor a 58 de volume, dintre care câteva istorii ale
literaturii, a tipărit în fiecare an câte o carte; doamna cu
care vorbesc s-a ocupat de o evocare a străzii actualmente
Berthelot, Destinul literar de azi al străzii general Bertelot,
din capătul ei de la Dâmboviţa, la Fântâna Roşie şi până
la calea Victoriei. Să ne vedem vineri la orele 17, au o
sonerie roşie.
5 iunie, marţi. Ieri le spuneam lui Gârbea şi Chifu:
Vedeţi bine că am rezolvat toate acestea „pe picioare”,
mergând prin cartiere, prin suburbii, dând telefoane, căci
aţi constatat singuri că la cele 70 de adrese expediate
de noi, de mine în fapt, nu ne-a sosit decât un singur
răspuns, cel din Dionisie Lupu, care nici acela n-ar fi
fost pozitiv dacă nu făceam drumuri până la imobilul cu
pricina, pricinos. În rest, numai de la telefonul meu...
(continuare în nr. viitor)