Lucian Ciuchita - Oglinda literara

8418
EVOCĂRI
RADU MAREŞ, UN MĂRTURISITOR ÎN CĂUTAREA FERICIRII
Recentul roman, Deplasarea spre roşu, Polirom,
2012, al remarcabilului şi productivului prozator Radu Mareş,
îmbracă forma unei ample confesiuni depănate de un bărbat
aflat la un moment dat în pragul eşuării cu iluzoria speranţă
a consolării bahice. „Împărtăşirea” e făcută de personajul
narator către propriul fiu, cu dorinţa, nemărturisită direct, de
a accede la fiinţa sa, de a cărei venire pe lume se simte pe
deplin responsabil, iar acum, după ce în familie s-a produs
o ruptură cu grave consecinţe, se pare că a venit vremea
adevărului fără menajamente, cu tot riscul afirmării sale
depline.
Autorul, stăpân al tehnicilor narative care l-au impus
de-a lungul timpului în prim-planul prozei contemporane,
reuşeşte să găsească echilibrul între tradiţional şi modern,
propunându-ne o semnificativă meditaţie despre sensul vieţii
şi al morţii, despre iubire şi fericire, despre lumea solicitantă
şi adesea contradictorie în care ni-i dat să trăim, mereu
despărţindu-ne de ceva pentru care ne apropie necunoscutul,
surprinzătorul.
Romanul pune cap la cap două istorii: ceea ce ni se
narează în primele unsprezece capitole se petrece după
consumarea dramei personale a profesorului, mai apoi a
ziaristului ce poartă numele unuia dintre legendarii întemeietori
ai Romei. Acesta, intrat în relaţie cu inginerul Alin Sârbu, e
antrenat în relatarea efortului de renovare a unui cămin de
copii, cu sprijin din Occident. Acţiunea fusese încredinţată,
în ceea ce priveşte aprovizionarea cu diverse materiale
destinate celor internaţi în cămine, unei femei ce lucra la o
bibliotecă şi se oferise ca voluntară pentru astfel de misiuni
caritabile cu obiect de activitate inclusiv în Africa. Inimoasa
englezoaică purta nume de zeitate romană şi prinţesă
britanică de dată recentă, Diana. Aceasta, pusă în legătură cu
începătorul şi ezitantul ziarist român, la solicitarea acestuia
îşi va mărturisi primele impresii generate de descoperirea
realităţilor româneşti. Trei au fost cele enumerate, fiecare cu
un anume rost: porumbeii cerşetori de la hotel, distrugerea
încuietorii şi zugrăvirea intenţionată a maşinii cu ajutoare,
precum şi chipurile groteşti ale femeilor râzând cu palmele
acoperind-le gura ştirbă. Apoi, intrată tot mai mult în contact
cu realităţile contrastante din „ţara lui Dracula”, îşi va contura
tot mai precise răspunsuri la întrebarea pe care şi-o pune şi
Romi în numele ei: De ce venise în România? Venise într-o
Românie grav încercată cu agitaţie sterilă din perioada
imediat următoare evenimentelor din’89. În ceea ce o privea,
Diana răspundea şi îndemnului pe care i-l adresase, când i
s-a solicitat colaborarea, generosul „padre Pius”: „Ia-ţi zborul
şi du-te în lumea cea largă. Pune-ţi forţele, care-s ruginite şi
se irosesc în gol, pune-le la încercare! Dă-le un rost!” Aceste
vorbe vor acţiona la un moment dat şi asupra lui Romi. Îi vor
fi reproduse de Diana atunci când cei doi îşi vor istorisi, în
scurtul dar densul interval în care li s-au întretăiat destinele,
unul altuia întâmplările care i-au marcat în mod deosebit.
Următoarele şaptesprezece capitole conţin povestea
formării şi destrămării familiei lui Romi. Personajul narator
se destăinuie fiului său, după ce aceeaşi „poveste” o mai
relatase şi Dianei, prietena de-o vară fierbinte.
Memoria afectivă şi „virusul valah al poveştii”
reîmprospătează imaginea Gretei Tamaş (Tamasch), născută
Wagner, violonistă la Opera dintr-un oraş transilvan, soră
geamănă a lui Hans, ajuns înainte de căderea regimului
comunist, ca medic stomatolog, în Germania. Greta e de
la bun început o fiinţă misterioasă şi nu e vorba numai de
„misterul feminin”, ci şi de acela al unei biografii marcate de
tragic: părinţii îi fuseseră samavolnic arestaţi şi apoi aveau
să moară în condiţii neelucidate. Împreună cu fratele ei,
Greta va fi înfiată de familia românului cu un nume unguresc,
Tamaş. Tot mai interiorizată, îşi va purta prin lume amestecul
de fragilitate şi vigoare, până când, prin intermediul unui
prieten din copilărie, îl va cunoaşte şi va deveni soţia lui Romi.
Cei doi soţi se vor confrunta cu privaţiunile vieţii din anii
dezolanţi ai ceauşismului victorios, se vor studia reciproc şi se
vor căuta cu disperarea îmbrăţişărilor pătimaşe, ea temânduse
că va rămâne însărcinată, el dorindu-şi cu ardoare un
urmaş. Acesta va veni în cele din urmă pe lume zămislinduse
parcă din propria lui voinţă, cu puţină vreme înainte de
declanşarea durerilor naşterii lumii celei noi. Naştere totuşi
sau avort?
George Bodea
www.oglindaliterara.ro
Cu ajutorul fratelui geamăn al Gretei, tânăra familie îşi
va face rost de o locuinţă într-un bloc construit recent, la a
cărui finisare trebuiau să contribuie viitorii locatari. Pentru cei
doi fericirea (motiv asupra căruia se insistă şi în alte situaţii)
pare a fi atât de aproape şi de îndestulătoare, în timp ce toate
celelalte lipsesc.
După ’89 va fi posibil schimbul de vizite dintre cei doi
fraţi. Mai întâi va veni geamănul în România. Aici va fi puţin
dispus să comenteze ceea ce vede. Sunt, în schimb, numeroşi
reporteri germani care colindă ţara înregistrând „nemţeşte”
tot ce poate produce o impresie şocantă în Occident: o
vreme, casele de copii şi copiii străzii cu chipurile lor familiare,
apoi stările conflictuale culminând cu violenţele din timpul
mineriadei care a pus capăt iluziei întreţinute o vreme în Piaţa
Universităţii bucureştene.
În România, Hans se hotărăşte să clarifice aspectele
legate de dispariţia părinţilor săi biologici. În acest sens,
identificarea fratelui părintelui său adoptiv, misteriosul „unchi”
despre care îşi aduce aminte că îi făcuse cadou un ghiozdan
cu un prilej festiv din viaţa lui şcolară, nu rezolvă nimic. Vizita
de răspuns a celor doi soţi în Germania lui Hans va prilejui
descoperirea unei lumi în care totul pare a funcţiona perfect
şi, paradoxal, chiar aici aspiraţia lui Romi către fericire va
primi o lovitură fatală.
Pe parcursul schimbului de vizite personajele
implicate analizează ceea ce văd, se studiază reciproc şi se
autoanalizează, îndeosebi Romi e cel care despică întruna
firul în patru, răstimp în care se conturează, tot mai mult, pe
fondul stării generale de agitaţie socială şi politică, sentimentul
înstrăinării oamenilor concomitent cu alte forme ale entropiei:
diminuarea, disoluţia, pierderea, spulberarea iluziilor. Ultima
dintre aceste iluzii e aceea a fericirii personale în intimitatea
cuplului, al cărui declin va începe printr-o imperceptibilă dar
bănuită „fisură” şi va culmina până la gradul de violenţă al
imaginilor terifiante tocmai în desfăşurare şi transmise în
lumea largă de posturile de televiziune. După ce îşi surprinde
soţia în relaţie incestuoasă cu fratele ei, Romi, revenit într-o
cameră de la parter, va vedea cum de-a lungul unei străzi
pustiite, se apropie de mânuitorii de bâte, care tocmai îl
ciomăgiseră pe un bărbat cu figură de intelectual în vârstă, o
femeia ce nu putea fi decât propria lui soţie.
Odată terminată lectura, cum de altfel se va fi întâmplat
adeseori şi pe parcurs, cititorul rămâne în continuare
conectat la problematica şi imaginarul romanului. Având în
vedere deznodământul, s-ar putea naşte întrebarea dacă
scena oripilantă a surprinderii celor doi fraţi gemeni într-o
relaţie nefirească este plauzibilă, adică dacă ea corespunde
aşteptărilor. Estetica clasică făcea o categorică distincţie între
întâmplările petrecute cu adevărat şi faptele care ar putea să
fie ficţiune. Desigur, problema nu se mai pune ca pe vremea
lui Aristotel sau a clasicismului reînviat, dar mi-a atras atenţia,
în cazul de faţă, în mod deosebit deznodământul către care
nu duce nici un traseu menit a motiva forma şocantă pe care
o îmbracă. Luarea în considerare a intenţionalităţii simbolice
sau a altor subtilităţi estetice ne-ar oferi aici mai multe soluţii
decât o abordare psihanalitică.
Dincolo de orice alte consideraţii, este evidentă
capacitatea prozatorului Radu Mareş de a stăpâni arta
sugestiei, a suspansului, analizei psihologice şi a monologului
interior, toate acestea servind intenţiei de a ne propune o
meditaţie vibrantă despre meandrele şi capcanele destinului
dar şi referitoare la posibila salvare de ameninţările şi
vicleniile timpului a cărui devenire imprevizibilă poate deruta
şi descuraja, dar, la fel de imprevizibil, poate oferi şansa
salvării. Drama lui Romi îşi află izbăvirea în povestea cu
valenţe salvatoare. Această „poveste” e rostită sub semn
fatidic de trei ori şi de fiecare dată o face personajul narator:
o dată către femeia venită cu ajutoare pentru orfani, a doua
oară fiului iar a treia oară ne este adresată nouă, cititorilor, de
astă dată oficiul autorului încredinţându-ne că am putea găsi
noi înşine drumul către fericire.
Cele două motto-uri aşezate în pragul naraţiunii (primul,
o definiţie de dicţionar a entropiei; celălalt, un fragment din
povestea fraţilor Grimm, despre Hans şi Gretel) ne preveneau:
Între implacabilul legităţii şi utopia basmului, drumul acesta,
cu denivelările şi ocolişurile lui, îi este dat omului şi ţine de
demnitatea lui să-l parcurgă lucid până la capăt, dacă există
un capăt.