Dragă Jurnalule

tânăr oarecare, care zâmbea uşor, ca şi
cum îl amuza să vadă că ea era aproape
leşinată de frică.
Ei... poate nu chiar oarecare. Era
extraordinar de arătos. Faţa lui era palidă
în lumina artificială slabă, dar ea putea
vedea că trăsăturile îi erau clar definite
şi aproape perfecte sub coama de păr
negru bogat. Pomeţii lui erau visul
oricărui sculptor. Şi fusese aproape
invizibil pentru că era îmbrăcat în negru
din cap până-n picioare: ghete moi
negre, jeanşi negri, pulover negru şi
jachetă de piele neagră.
Continua să zâmbească uşor. Uşurarea
Elenei se transformă în furie.
— Cum ai intrat? întrebă ea tăios. Şi
ce cauţi aici? Nimeni nu trebuia să intre
în sala de sport.
— Am intrat pe uşă, spuse el.
Vocea lui era blândă, cultivată, dar
Elena mai auzea în ea amuzamentul şi
asta o deconcerta.
— Toate uşile sunt încuiate, spuse ea
hotărât, pe un ton acuzator.
El ridică din sprâncene şi zâmbi.
— Chiar sunt?
Pe Elena o străbătu un alt fior de
teamă, şi simţi cum i se ridică firişoarele
de păr de pe ceafa.
— Trebuiau să fie, spuse ea, încercând
să-şi facă vocea cât mai rece.
— Eşti supărată, remarcă el pe un ton
grav. Am spus că-mi pare rău că te-am
speriat.
— Nu m-ai speriat! se răsti ea. Se
simţea caraghios în faţa lui, ca un copil
căruia cineva mult mai în vârstă şi mai
ştiutor îi făcea pe plac, şi asta o înfurie şi
mai mult. M-ai surprins doar, continuă
ea. Ceea ce nici nu e de mirare, după
cum te furişai în întuneric.
— Multe lucruri interesante se petrec
în întuneric... uneori.
Continua să-şi râdă de ea, Elena o
vedea în ochii lui. Mai făcuse un pas
către ea, şi acum Elena putea vedea că
ochii lui erau ciudaţi, aproape negri, dar
cu lumini stranii în ei. Ca şi cum te-ai fi
putut uita în adâncul lor, tot mai adânc,
până când cădeai în ei, şi continuai să
cazi întruna.
Îşi dădu seama că se holba la el. De ce
nu se-aprindea la loc lumina? Voia să
iasă de aici. Se trase înapoi, punând între
ei capătul unui graden, şi aşeză în cutie