Dragă Jurnalule

Era o încăpere frumoasă, impresionantă,
singura parte a casei, în afară de camera
Elenei, care aparţinea structurii originare.
Acea primă casă fusese construită înainte de
1861 şi arsese aproape complet în timpul
Războiului Civil. Tot ce putuse să fie salvat a
fost această cameră, cu şemineul ei bogat
împodobit, încadrat de muluri, şi marele
dormitor de deasupra. Străbunicul tatălui
Elenei construise practic o nouă casă în
continuarea lor, şi de atunci familia Gilbert
locuise aici.
Elena se întoarse şi se uită afară pe una din
ferestrele care se întindeau din tavan până la
podea. Sticla era atât de veche încât era
groasă şi uşor vălurită, şi tot ce se vedea prin
ea era distorsionat, dându-ţi falsa impresie
c-ai fi uşor ameţit. Elena îşi aminti de prima
dată când tatăl ei îi arătase sticla aceea veche
şi vălurită, când fusese mai mică decât era
Margaret acum,
Nodul din gât era iar acolo, dar lacrimile
tot nu voiau să vină. Totul în ea era
contradictoriu. Nu voia pe nimeni lângă ea şi
totuşi singurătatea o durea. Voia să se
gândească, dar acum, când încerca să o facă,
gândurile îi fugeau departe, la fel ca nişte
şoareci de o bufniţă albă.
Bufniţă albă... pasăre de pradă... mâncător
de stârvuri... cioară, se gândi ea. „Cea mai
mare cioară pe care am văzut-o vreodată",
spusese Matt.
Simţi din nou o usturime în ochi. Bietul
Matt. îl rănise, dar el se purtase minunat.
Chiar fusese drăguţ cu Ştefan.
Ştefan. O bătaie de inimă mai puternică,
care îi aduse în ochi două lacrimi fierbinţi.
Uite, în sfârşit plângea. Plângea de furie şi
umilinţă şi frustrare — şi mai ce?
De fapt, ce pierduse astăzi? Ce simţea ea
cu adevărat pentru străinul ăsta, acest Ştefan
Salvatore? Era o provocare, da, şi asta îl
făcea să pară diferit, interesant. Ştefan era
exotic... incitant.
Ce ciudat, exact asta îi spuneau uneori
băieţii Elenei că era ea. Iar mai apoi afla de
la ei, sau de la prietenii sau surorile lor, cât
de agitaţi erau înainte de a ieşi la o întâlnire
cu ea, cum li se umezeau palmele şi aveau
fluturi în stomac. Astfel de poveşti i se
păruseră întotdeauna amuzante Elenei. Nici
un băiat nu o făcuse vreodată să se simtă
nervoasă.
Dar astăzi, când vorbise cu Ştefan, îşi
simţise pulsul accelerându-se şi picioarele
moi. Palmele i se umeziseră. Iar în stomac nu
avusese fluturi — ci lilieci.
Era oare interesată de tipul ăsta pentru că o
făcea să se simtă nervoasă? Nu e un motiv
prea bun, Elena, îşi spuse ea. De fapt, e un
motiv foarte prost.