Dragă Jurnalule

când trecură pe lângă biserică. Soarele
coborâse dincolo de deal şi aerul se răcise
brusc, iar vântul se stârnise. Fiecare pală de
vânt făcea iarba să şoptească şi stejarii
bătrâni să foşnească din frunze.
— Am îngheţat, spuse Elena, oprindu-se
pentru o clipă în faţa găurii negre care fusese
odinioară uşa bisericii şi privind în jos către
peisajul care se desfăşura în valea de
dinaintea lor.
Luna nu răsărise încă, şi abia putea desluşi
vechiul cimitir şi Podul Wickery dincolo de
el. Vechiul cimitir era acolo din vremea
Războiului Civil şi pe multe lespezi de
mormânt erau înscrise nume de soldaţi. Avea
un aspect sălbatic; muri şi bălării înalte
creşteau pe morminte, iar iedera se întindea
peste granitul sfărâmat de timp. Elenei nu-i
plăcuse niciodată locul acela.
— Arată altfel, nu? Vreau să spun, în
întuneric, zise ea cu o voce tremurată.
Nu ştia cum să spună ceea ce gândea, că
acela nu era un loc pentru cei vii.
— Am putea să o luăm pe drumul mai
lung, spuse Meredith. Dar asta ar însemna
douăzeci de minute în plus de mers.
— Pe mine nu mă deranjează să o luăm pe
aici, spuse Bonnie, înghiţind nodul care i se
pusese în gât. întotdeauna am zis că vreau să
fiu îngropată acolo, în cimitirul vechi.
— Nu vrei să termini cu povestea asta cu
îngropatul? se răsti la ea Elena, şi o porni în
josul colinei.
Dar cu cât înainta pe cărarea îngustă, cu
atât mai puţin se simţea în largul ei. încetini
pasul şi aşteptă ca Bonnie şi Meredith să o
ajungă din urmă. Când se apropiară de prima
lespede, inima începu să-i bată mai repede.
încercă să o ignore, dar simţi cum pielea i se
furnică de teamă şi perişorii fini de pe braţe i
se ridică. Intre două rafale de vânt, fiecare
sunet părea amplificat într-un fel
înspăimântător, iar zgomotul paşilor pe
poteca acoperită cu frunze era asurzitor.
Acum, biserica în ruine era o siluetă
neagră în spatele lor. Cărarea îngustă trecea
printre lespezi de mormânt acoperite de
muşchi, multe dintre ele mai înalte decât
Meredith. Suficient de mari pentru ca cineva
să se poată ascunde îndărătul lor, îşi spuse
Elena neliniştită. Unele dintre morminte erau
ele însele tulburătoare, ca de pildă cel cu
îngeraşul care arăta ca un bebeluş adevărat,
numai că îi căzuse capul şi aceasta fusese
aşezat cu grijă lângă corpul lui. Ochii mari de
granit ai capului erau goi. Elena nu-şi putea
lua ochii de la el şi inima începu să-i bată şi
mai tare.
— De ce ne-am oprit? spuse Meredith.
— Eu... îmi pare rău, murmură Elena, dar
când se forţă să se întoarcă rămase imediat