Dragă Jurnalule

Vocea calmă îl opri pe profesor în mijlocul
discursului. Toată lumea se întoarse să îl
privească pe Ştefan.
— Ce? Ge-ai spus?
— Am spus: scuzaţi-mă, repetă Ştefan,
scoţându-şi ochelarii şi ridicându-se în
picioare. Dar vă înşelaţi. Elevii din Renaştere
erau încurajaţi să participe la jocuri sportive.
Erau învăţaţi că o minte sănătoasă are nevoie
şi de un corp sănătos. Şi cu siguranţă jucau
sporturi de echipă, precum crichet, tenis — şi
chiar şi fotbal. Se întoarse către fata cu păr
roşcat şi îi zâmbi, şi ea îi răspunse cu un
zâmbet plin de recunoştinţă. Apoi Ştefan
adăugă către profesor: Dar cele mai
importante lucruri pe care le învăţau erau
bunele maniere şi politeţea. Sunt sigur că manualul
vă va spune asta.
Elevii rânjeau. Profesorul se înroşise la
faţă şi începu să se bâlbâie furios. Dar Ştefan
continuă să-l privească în ochi, şi după un alt
minut profesorul fu cel care se uită în altă
parte.
Se auzi clopoţelul.
Ştefan îşi puse repede ochelarii şi îşi
strânse cărţile. Deja atrăsese mai multă
atenţie asupra lui decât trebuia, şi nu voia să
fie obligat să o privească din nou pe fata
blondă. Şi, pe urmă, trebuia să iasă repede de
aici: simţea deja în vene acea arsură
familiară.
Când ajunse la uşă, cineva strigă:
— Hei! Chiar jucau fotbal pe atunci?
Nu rezistă şi aruncă un zâmbet larg peste
umăr:
— Oh, da. Uneori cu capetele retezate ale
prizonierilor de război.
Elena îl urmări plecând. Ii întorsese
spatele în mod deliberat. O umilise dinadins,
şi asta în faţa lui Caroline, care pândea
asemenea unui şoim. Simţi cum lacrimile îi
ard în ochi, dar în acea clipă un singur gând o
stăpânea.
Va pune mâna pe el, chiar dacă asta avea
să o omoare. Chiar dacă asta îi omora pe
amândoi, va fi al ei.