Dragă Jurnalule

degete apucându-l de păr, trăgându-i capul pe
spate, lăsându-i gâtul expus.
Zbaterile lui se înteţită, deveniră
sălbatice. Nu te obosi, spuse vocea din capul
lui, şi apoi simţi durerea ascuţită a dinţilor.
Simţi umilinţa şi neputinţa victimei, a
vânatului, a prăzii. Şi apoi durerea provocată
de sângele luat împotriva voinţei sale.
Refuză să cedeze, şi durerea deveni mai
cumplită, avea senzaţia că i se smulgea
sufletul la fel cum fusese smuls din pământ
acel copac tânăr. Îl străpungea ca nişte suliţe
de foc, concentrându-se pe acele puncte din
pielea lui unde se înfipseseră dinţii lui
Damon. O durere agonizantă îi ardea
maxilarul şi obrazul, coborându-i către umăr
şi piept. Simţi un val de ameţeală şi îşi dădu
seama că îşi pierde cunoştinţa.
Apoi, brusc, mâinile îi dădură drumul şi el
se prăbuşi la pământ, pe un strat de frunze de
stejar umede şi veştejite. Gâfâind să-şi
recapete răsuflarea, se chinui să se ridice în
patru labe.
—Vezi, frățiore, sunt mai puternic decât
tine, suficient de puternic pentru a te nimici,
pentru a-ţi lua sângele şi viaţa dacă vreau.
Lasă-mi-o pe Elena, altfel o voi face.
Ştefan ridică privirea. Damon stătea cu
capul dat pe spate, cu picioarele uşor
depărtate, asemenea unui învingător care-şi
pune piciorul pe gâtul celui învins. Ochii
aceia întunecaţi ca noaptea ardeau
triumfători, şi sângele lui Ştefan era pe
buzele lui.
Ştefan se simţi plin de ură, o ură cum nu
mai cunoscuse vreodată. Era ca şi cum toată
ura pe care o avusese până atunci pentru
Damon fusese doar o picătură de apă în acest
ocean înspumat, furtunos. In lungile veacuri
care trecuseră, de multe ori regretase ceea ce
îi făcuse fratelui său, de multe ori îşi dorise
din tot sufletul să-i poată schimba soarta.
Acum nu voia decât să o facă din nou.
—Elena nu este a ta, spuse el printre dinţi,
ridicându-se în picioare şi încercând să nu
arate cu ce efort făcea asta. Şi nu va fi
niciodată.
Concentrându-se pe fiecare pas, punând cu
grijă un picior în faţa celuilalt, începu să se
îndepărteze. Îl durea tot trupul, iar ruşinea pe
care o simţea era chiar mai mare decât
suferinţa fizică. Avea lipite pe haine bucăţi
de frunze ude şi pământ, dar nu se scutură. Se
chinui să meargă mai departe, să reziste în
faţa slăbiciunii care îi înmuia picioarele.
Nu te-nveţi minte niciodată, frate.
Ştefan nu se uită înapoi şi nici nu încercă
să răspundă. Scrâşni din dinţi şi îşi forţă