Dragă Jurnalule

— Am reuşit, spuse gâfâind Meredith,
călcând apăsat pe lemnul podului.
— Nu te opri! Mergi până în capătul
celălalt! Podul scârţâi când ele alergară pe el
clătinându-se, ecoul paşilor lor pierzându-se
peste apă. Când sări pe pământul de pe
celălalt mal, Elena dădu în sfârşit drumul
mânecii lui Bonnie şi le îngădui picioarelor
sale să se oprească, împiedicat.
Meredith era aplecată în faţă, cu mâinile
pe coapse, răsunând adânc. Bonnie plângea.
— Ce-a fost asta? Oh, ce-a fost? spuse ea.
Mai vine după noi?
— Credeam că tu eşti experta, spuse
Meredith cu vocea tremurată. Pentru numele
lui Dumnezeu, Elena, hai să plecăm de aici.
— Nu, acum e în regulă, şopti Elena.
— Avea lacrimi în ochi şi tremura toată,
dar răsuflarea fierbinte pe care o simţise în
ceafa dispăruse. Rămăsese dincolo de râu, ale
cărui ape se învolburau întunecate.
— Nu ne poate urma aici, spuse ea.
Meredith se holbă la ea, apoi la celălalt
mal, cu stejarii lui deşi, apoi la Bonnie. îşi
umezi buzele şi râse scurt.
— Sigur. Nu poate veni după noi. Dar hai
totuşi să mergem acasă, ce ziceţi? Doar dacă
n-aveţi chef să petreceţi noaptea aici.
— Un sentiment nedesluşit o străbătu pe
Elena, înfiorând-o.
— Nu noaptea asta, mersi, spuse ea. O
cuprinse cu un braţ pe Bonnie, care încă mai
fornăia. E-n regulă, Bonnie. Acum suntem în
siguranţă. Haide.
— Meredith se uita din nou pe malul
celălalt al râului.
— Ştii, nu văd absolut nimic acolo, spuse
ea cu o voce mai calmă acum. Poate că de
fapt nici nu era ceva în spatele nostru, poate
că doar ne-am panicat singure şi ne-am
speriat degeaba. Cu puţin ajutor din partea
preotesei druide de aici.
— Porniră mai departe, stând foarte
aproape una de alta pe cărare, iar Elena nu
spuse nimic. Dar era intrigată. Foarte
intrigată.