Dragă Jurnalule

fulgerul ar fi imprimat-o pe creierul ei pentru
totdeauna.
Ştefan. Ştefan, atât de elegant şi de frumos
în hainele lui obişnuite, în jacheta lui neagră
de piele cu gulerul ridicat. Ştefan, cu părul
lui întunecat asemănător cu unul dintre norii
negri şi ameninţători din spatele lui. Ştefan
fusese prins în acea fulgerare de lumină, pe
jumătate întors către ea, cu trupul răsucit
într-o ghemuire de fiară, cu o grimasă feroce
de furie pe chip.
Şi sânge. Acea gură arogantă, sensibilă,
senzuală era murdară de sânge. Apărea oribil
de roşie pe pielea palidă a feţei, pe albeaţa
ascuţită a dinţilor. In mâini ţinea trupul
moale al unui porumbel muribund, la fel de
alb ca şi acei dinţi, cu aripile desfăcute. Un
altul zăcea pe jos la picioarele lui, ca o
batistă mototolită şi aruncată.
— Oh, Doamne, nu, şopti Elena.
Continuă să murmure cuvintele, dându-se
înapoi, fără să-şi dea seama ce face. Mintea
ei pur şi simplu nu putea accepta această
oroare, gândurile i se în-vârtejeau nebuneşte,
în panică, asemenea unor şoareci care
încercau să scape dintr-o cuşcă. Nu voia să
creadă, nu voia să creadă. îşi simţea trupul
cuprins de o tensiune insuportabilă, inima îi
spărgea pieptul, era cuprinsă de ameţeală.
— Oh, Doamne, nu...
— Elena!
Asta era mai cumplit decât orice altceva,
să-l vadă pe Ştefan privind-o de după acel
chip de animal, să vadă rânjetul acela de fiară
transformându-se într-o expresie de şoc şi
disperare.
— Elena, te rog. Te rog, nu...
— Oh, Doamne, nul
Ţipetele încercau să-şi croiască drum afară
din gâtul ei. Se trase mai mult în spate,
poticnindu-se, când el făcu un pas către ea.
— Nu!
— Elena, te rog... ai grijă...
Creatura aceea îngrozitoare, creatura cu
chipul lui Ştefan, venea către ea, cu ochii
verzi arzând. Se smuci în spate când el mai
făcu un pas, cu mâna întinsă. Mâna aceea
prelungă, cu degetele subţiri, care îi
mângâiase cu atâta blândeţe părul...
— Nu mă atinge-l strigă ea.
Şi apoi ţipă în sfârşit, când ajunse cu
spatele lipit de balustrada de fier care
înconjura platforma. Era aici de aproape un
secol şi jumătate, şi în unele locuri fierul era
mâncat cu totul de rugină. Greutatea Elenei
pe el era prea mult şi ea simţi cum fierul cedează.
Auzi sunetul metalului şi al lemnului
pocnind amestecat cu propriul ei ţipăt. Apoi
în spatele ei nu mai era nimic, nimic de care
să se apuce, şi începu să cadă.