Dragă Jurnalule

mai multe ori. Gura i se deschise şi se închise
la loc, ca şi cum încerca să spună ceva.
Elena ar fi vrut să vadă mai mult decât
doar ceafa băiatului. Doamna Clarke
scotocea acum prin teancurile de hârtii cu un
aer năucit. In cele din urmă găsi un formular
oarecare şi scrise ceva pe el, apoi îl răsuci şi
îl întinse spre băiat.
Băiatul scrise câteva cuvinte pe formular
— îl semnă probabil — şi i-l dădu înapoi.
Doamna Clarke se holbă la el pentru o clipă,
apoi frunzări printr-un alt teanc de hârtii şi în
cele din urmă îi întinse băiatului ceea ce
părea a fi un orar. Ochii ei rămaseră aţintiţi
asupra lui, în timp ce el îl luă, înclină capul în
semn de mulţumire şi se întoarse către uşă.
Elena nu mai putea de curiozitate acum.
Ce se petrecuse înăuntru? Şi cum arăta chipul
acestui necunoscut? Când ieşi însă din
secretariat, avea din nou ochelarii pe nas.
Elena se simţi dezamăgită.
Dar îi putu vedea restul feţei atunci când el
se opri pentru o clipă în pragul uşii. Părul
negru ondulat încadra nişte trăsături atât de
fine încât păreau luate de pe o veche monedă
romană, sau de pe un medalion. Pomeţi înalţi,
nas drept clasic... şi o gură care să nu te lase
să dormi noaptea, îşi spuse Elena. Buza
superioară era minunat dăltuită, sensibilă,
foarte senzuală. Sporovăială fetelor în hol se
oprise brusc.
Cele mai multe îşi întorceau acum privirile
de la băiat, uitându-se în altă parte. Elena
rămase lângă fereastră şi-şi mişcă uşor capul,
scoţându-şi panglica ce-i ţinea părul şi
lăsându-l să-i cadă liber pe umeri. Fără să se
uite nici în stânga şi nici în dreapta, băiatul o
porni în jos pe coridor. Când se îndepărtă
suficient, un cor de suspine şi şoapte se ridică
în urma lui.
Elena nu auzi nimic.
Trecuse pe lângă ea, îşi spuse, uluită. Pe
lângă ea, fără să-i arunce nici o privire.
Vag, îşi dădu seama că suna clopoţelul.
Meredith o scutura de braţ.
— Ce-i?
— Am zis, uite orarul. Avem trigonometrie
la etaj acum. Haide!
Elena o lăsă pe Meredith să o tragă după
ea pe coridor şi în sus pe scară, apoi într-o
clasă. Se aşeză cu mişcări mecanice într-o
bancă goală şi îşi fixă privirea pe profesoara
aflată în faţa clasei, dar fără să o vadă de
fapt. Şocul încă nu-i trecuse. Trecuse pe
lângă ea. Fără să-i arunce o singură privire.
Nici nu-şi mai amintea de când nu mai făcuse
aşa ceva un băiat. Toţi se uitau, cel puţin.
Unii fluierau. Unii se opreau să-i vorbească.
Unii doar se holbau.
Şi Elenei îi plăcuse întotdeauna asta.
În fond, ce era mai important decât băieţii?
Ei arătau cât de populară erai, cât de