Nr. 6-7/2011 - Politia de Frontiera

ADORMIREA MAICII
DOMNULUI - 14 august
Când a binevoit Hristos Dumnezeul
nostru ca sã ia pe Maica Sa la Sine,
atunci, cu trei zile mai înainte, a
fãcut-o sã cunoascã, prin mijlocirea
îngerului, mutarea sa de pe pãmânt.
Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa,
a zis: „Acestea zice Fiul tãu: Vremea
este a muta pe Maica Mea la Mine.
Nu te teme de aceasta, ci primeæte
cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii
la viaåa cea nemuritoare”. Nãscãtoarea
de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare æi, cu dorul ce avea
ca sã se mute la Fiul sãu, s-a suit degrabã în Muntele Mãslinilor,
ca sã se roage. Æi s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a
suit acolo Nãscãtoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat
pomii ce erau pe munte æi au dat cinstea æi închinãciunea ce se
cãdea cãtre Stãpânã, ca æi cum ar fi fost niæte slugi însufleåite.
Dupã rugãciune s-a întors acasã æi îndatã s-a cutremurat casa cu
totul, iar ea, aprinzând multe lumânãri, mulåumind lui Dumnezeu
æi chemând rudeniile æi vecinii, æi-a grijit toatã casa, æi-a gãtit patul
æi toate cele ce se cãdea de îngroparea ei. Æi a spus cele ce i-a
zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredinåarea celor
zise, a arãtat æi darul ce i se dãduse: o stâlpare de finic. Iar femeile
chemate, dacã au auzit acestea, au plâns cu tânguire æi cu lacrimi
æi au suspinat cu jale. Deci, potolindu-se ele din tânguire, s-au
rugat sã nu rãmânã sãrace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit
cã, mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci æi pe toatã lumea
o va cerceta æi o va umbri.
Æi vorbind ea acestea æi învãåând, s-a fãcut fãrã de veste sunet de
grabnic tunet æi arãtare de mulåi nori, care aduceau de la marginile
lumii pe toåi ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între
care erau æi de Dumnezeu înåelepåii ierarhi: Dionisie Areopagitul,
Ierotei æi Timotei. Aceætia, dacã au aflat pricina venirii lor, aæa
adunaåi fiind, au zis aceste cuvine cãtre dânsa: „Noi, o, Stãpânã,
ætiindu-te în lume, ca æi cu singur Stãpânul nostru æi Dascãlul ne
mângâiam; dar acum, cum vom putea sã suferim greul acesta?
Însã, de vreme ce cu voia Fiului æi Dumnezeului tãu te muåi spre
cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum
vezi, æi lãcrimãm, cu toate cã într-alt chip ne bucurãm despre cele
ce sunt asupra ta rânduite”.
A sosit æi minunatul Pavel, care, cãzând la picioarele Maicii
lui Dumnezeu, s-a închinat æi, deschizându-æi gura, a lãudat-o
cu multe cuvinte, zicând: „Bucurã-te Maica Vieåii, împlinirea æi
încheierea propovãduirii mele; cã mãcar ca pe Hristos trupeæte
pe pãmânt nu L-am vãzut, însã pe tine vãzându-te, mi se pãrea
cã pe Dânsul Îl vãd”.
Fecioara s-a culcat pe pat æi æi-a închipuit preacuratul sãu trup
precum a vrut; æi a fãcut rugãciune pentru întãrirea lumii æi paænica
ei petrecere æi i-a umplut æi pe dânæii de binecuvântarea ei. Æi aæa,
în mâinile Fiului sãu, æi-a dat sufletul.
Dupã aceea a început Petru cântarea cea de ieæire æi ceilalåi
Apostoli; unii au ridicat patul, alåii mergeau înainte cu fãclii æi cu
cântãri, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu.
Atunci s-au auzit æi îngerii cântând æi vãzduhul era plin de glasurile
cetelor celor mai presus de firea omeneascã.
Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au aæezat trupul în
mormânt æi au stat trei zile lângã dânsul, auzind glasuri îngereæti.
Dupã dumnezeiasca rânduialã, a lipsit unul din Apostoli, adicã
Toma, care nu s-a aflat la preamãrita îngropare, ci sosind cu trei zile
mai pe urmã, era mâhnit æi întristat, cã nu se învrednicise sã vadã
æi el ca æi ceilalåi Apostoli trupul; æi au deschis mormântul pentru
dânsul ca sã se închine æi el acelui preasfânt æi preacurat locaæ, adicã
trupului Nãscãtoarei de Dumnezeu. Æi dacã a vãzut s-a minunat cã
a aflat mormântul fãrã de sfântul trup, æi era numai giulgiul, care
rãmasese mângâiere Apostolilor æi tuturor credincioæilor, mãrturie
nemincinoasã a mutãrii Nãscatoarei de Dumnezeu.
Preot Vasile Grigor, IJPF Maramureæ
F R O N T I E R A T T r a d i å i i
EMINESCU - omagiat la Bellu
„Cel mai mare poet, pe care l-a ivit æi-l va ivi vreodatã,
poate, pãmântul românesc” (G. Cãlinescu), Mihai Eminescu,
a fost comemorat miercuri, 15 iunie, la trecerea a 122 ani
de la moartea sa, la cimitirul Bellu, de cãtre reprezentanåi
ai mai multor structuri din MAI.
Cadre de la Jandarmeria Românã, Inspectoratul General
pentru Situaåii de Urgenåã, Inspectoratul General al Poliåiei
de Frontierã, Centrul Cultural al MAI, prezente pe „Aleea
Scriitorilor”, unde inegalabilul poet îæi duce veænicia sub
ramurile unui tei, ale cãrui frunze, poate, æoptesc romantic,
uneori, versuri din poemele eminesciene, au adus un
omagiu, în sunetele
Fanfarei Jandarmeriei
Române, eternului
Eminescu, „Omul deplin
al culturii” (C. Noica), în
cadrul unui ceremonial
religios, oficiat de cãtre
un sobor de preoåi, întru’
veænicã pomenire. Actriåa
Doina Ghiåescu a recitat
„Ce-åi doresc eu åie, dulce
Românie”, imn închinat,
de geniul recunoscut al
poeziei, pãmântului strãmoæesc, izvorâtor de spiritualitate
româneascã.
„Temperament de o excesivã neegalitate” (I.L. Caragiale),
„Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a sfâræi cu cel
de nediferenåiere totalã” (Constantin Noica), trecerea lui în
veænicie fiind cu nimic deosebitã de a oricãrui om de rând,
dar prin geniul sãu, „Eminescu îæi are locul în societatea
marilor spirite, opera lui fiind actul de identitate universalã
al neamului nostru” (Vladimir Streinu).
„Eu am fost, sînt æi voi fi”, spunea Eminescu la vârsta de
25 de ani, conætient de dimensiunea realã a spiritului sãu, ce
îl defineæte æi ca un autentic om politic, cu o viziune realistã
æi justã asupra realitãåilor vremii contemporane sie-æi, dar æi
asupra a ceea ce va sã vie.
În singurãtatea-i eternã, uitarea întinzându-se, câåi æi
cât ne vom mai aduce aminte, nu numai la aniversãri æi
comemorãri, de cel care „...a suferit multe, a suferit æi de
foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodatã: era un om dintr-o
bucatã æi nu dintr-una care se gãseæte pe toate drumurile”
(I.L. Caragiale). Iar, patimile rãmâne-vor stinse?
O certitudine, însã, rãmâne, dorinåa împlinitã a poetului,
exprimatã în poemul „Nu voi mormânt bogat”, ce se
regãseæte în epitaful de pe piatra funerarã:
„Reverse dulci scântei
Atotætiutoarea,
Deasupra-mi crengi de tei
Sã-æi scuture floarea.”
Elena ARITON
61