genius loci pt. pdf.qxd - ROMANIAN LIBRARY

nescianitate este ideea ce nutreºte Omul Locului în a se exprima
dupã cum „îi este felul“, adicã în Tradiþia atît de inerentã ce îl defineºte
încît orice corecþie, modificare ºi abatere nu i se aratã decît ca o
denaturare ºi o „desfacere-de-piele“ fãcutã cu sãlbãticie ºi din raþiune
inutilã.
Aceastã ilustreazã, oricît nu am observa hotãrît, un grad de
universalitate în reacþiune ce se întîlneºte deopotrivã în vremea
Perºilor, a lui Alexandru Macedon, a Romei Cezarilor ºi a Cezarilor
moderni, ce fondarã imperii tradiþionale, clasice deci, ori contractuale.
ªi, deopotrivã, nu are determinaþie în spaþiu ºi timp, cãci, în
felurite proporþii, se întîlneºte ori de cîte ori fiinþa sedentarã se trezeºte
nãpãstuitã de venetic ºi decãzutã din condiþia ei liberã, de stãpîn al
locului ce i s-a dat de cãtre Zeul lui.
De aci, din aceastã conjuncþie de realitãþi ce sînt incompatibile,
vin despãrþãmintele esenþiale: cele douã istorii („istoria ocupantului“,
ce se scrie cu mit justificativ, ºi „istoria autohtonului“, ce
îºi întreþine, adesea fãrã a se declara, propriul pantheon); „cele douã
culturi“, în fine, „cele douã reprezentãri despre lume“. Oricît ni s-ar
pãrea de neobiºnuitã, schema se repetã în felul unui scenariu mitic
ºi pãstreazã într-însa ceva de dramã religioasã, asemeni unui fel de
blestem antropologic. Pe acestã pînzã epicã misterioasã, apare adeseori,
ºi aproape pretutindeni, Reconquista, voinþa de a recuceri Þara
Pierdutã, cu toate mecanismele ei ce se extrag din experienþele verificate.
Însã aici, sîntem în marele teatru shakespearian, de episoade
sîngeroase ºi de uriaºe maºinãrii necruþãtoare. La Români, acestea
înseamnã Sfinþii Predicatori Sofronie de la Cioara ºi Visarion Sarai,
prinºi în Transilvania veacului „iluminist“ ºi zvîrliþi în temniþã ºi uciºi,
Horea tras pe roatã (în veacul XVIII), Tudor Vladimirescu, la 1821,
ucis ºi aruncat într-o fîntînã, istoricul profetic Nicolae Bãlcescu exilat
ºi cu osemintele risipite, dupã 1850, în cimitirul sãracilor din
Palermo, Eminescu hãrþuit ºi înnebunit (la 1883), Nicolae Iorga, asasinat
la 1940, Ion Antonescu judecat de nãvãlitor, împuºcat ºi rãmas
fãrã mormînt. Un fel de tradiþie a cenotafului (a mormîntului simbolic)
impune prin simbolul distrucþiei universale ºi al ºtergerii oricãrei
urme spre a nu se mai cunoaºte ºi a nu se evoca. ªi, cu toate acestea,
oricît ar fi de puternicã aceastã conjuraþie magicã, ceva o poate
împiedica dacã înþelegem cu o mai mare penetraþie fabula cãii singuratice.
Iat-o expusã aici, în cîteva trãsãturi sumare.
8