Planul de management pentru zona Ramsar

ПЛАН УПРАВЛЕНИЯ Рамсарским сайтом «Нижний Днестр» (проект)
Un studiu detaliat al dumbrăvii de colină (gârneţurilor) a fost efectuat de către L.P. Nicolaeva
(1963). Ea arată că gârneţul de pe malul drept al Nistrului se întâlneşte începând cu s. Olăneşti,
raionul Căuşeni până la s. Oniţcani, raionul Dubăsari. Referindu-se la un şir de cercetători (N.K.
Ghenko, 1988, N.I. Bihovscaia, 1987, S.S. Potoţkaia, 1902) L.P. Nicolaeva constată, că despădurirea
deosebit de intensă a fost efectuată în a doua jumătate a sec. XIX, atunci când pădurile erau
distruse cu scopul utilizării terenurilor eliberate pentru mărirea suprafeţelor cultivate.
Conform datelor prezentate de L. P. Nicolaeva (1963) şi de G. S. Ivanov (1970) prima amenajare
a pădurilor de colină a fost efectuată între anii 1860-1861. Toate plantaţiile rărite de stejar
şi cele cu vârfuri uscate au fost împărţite în parchete pentru a fi tăiate o dată la un deceniu.
Toate cele menţionate mai sus se referă şi la dumbrăvile de colină de pe teritoriul zonei Ramsar.
Confirmare reprezintă instrucţiunile cuprinse în lucrarea scrisă de L.P Nicolaeva, despre faptul
că pe drumul de la Akkerman (astăzi Belgorod - Dnestrovsk) spre Bender, lângă s. Tuzla deja la
mijlocul sec. XIX nu mai rămăsese nicio urmă de dumbravă.
Printre alte studii, consacrate pădurilor de pe teritoriul zonei, trebuie menţionată lucrarea
lui C. R. Vitko (1966), în care sunt prezentate datele despre studiul ecologiei în dumbrăvile de
gârneţuri din sudul Moldovei. Lucrarea lui T. S. Gheideman „Dumbrăvile din stejar pufos din
Moldova” (1970), care rezumă multiplele studii ale autorilor republicani şi străini inclusiv şi
asupra gârneţurilor, care creşteau în regiunea Copanca – Olăneşti. T. S. Gheideman consideră,
că gârneţurile Moldovei, aflate la extrema de nord-est a arealului dumbrăvilor hemixerofile
mediteraneene, reprezintă cea mai stepizată în procesul degradaţiei antropologice şi cea mai
săracă în specii mediteraneene versiune geografică de formaţiuni de pădure din stejar pufos.
Pădurile de gârneţuri, care s-au dezvoltat în condiţii de secetă şi de lipsă de umiditate subterană,
pe solurile de tip cernoziom, se caracterizează printr-un regim de apă specific al plantelor, care
de secole s-au asociat în sinuzii şi fitocenoze naturale şi care s-au adaptat la ritmul şi complexul
condiţiilor climatice negative ale raionului în care se dezvoltă. Acesta reprezintă un etalon
natural deja verificat pentru crearea plantaţiilor artificiale de protecţie a solului şi a apelor din
sudul Moldovei. De aceea, sectoarele de gârneţuri actual existente trebuie să fie protejate ca nişte
plantaţii naturale unice a unui tip de păduri care degradează şi dispare de pe faţa pământului.
I. P. Kravciuk, V. N. Verina şi I. M. Suhov au propus, în lucrarea lor consacrată patrimoniului
natural al Moldovei (1973), să fie luate sub protecţie strictă sectoarele peisajelor naturale de
pe teritoriul zonei „Nistrul de Jos”. Acestea sunt sectoarele din lunca Nistrului – „Adagia” şi
„Grădina Turcească”, albia veche a Nistrului cu lungimea de 33,5 km, gârla şi sectorul de pădure
de luncă inundabilă de lângă satul Copanca, de asemenea şi tot masivul de pădure Copanca –
Leuntea, cu suprafaţa de 1874 ha. Totodată, s-a propus de a lua sub protecţia statului şi arborii
seculari din sectorul „Crocmaz” – trei stejari castaneifolii de 80 de ani şi un stejar pedunculat cu
vârsta de 200 de ani.
În anul 1967 B.P. Leontiev a studiat şi a descris în lucrarea „Parcurile Moldovei”, Parcul din
Leuntea de lângă s. Grădiniţa. Parcul şi-a păstrat şi până în prezent trăsăturile sale caracteristice,
însă are nevoie de reconstrucţie (restaurare).
Ivanov G. S. împreună cu alţi autori în culegerea „Pădurea de la Hârbovăţ” (1970) a descris
experienţa a mai multor ani de împădurire a stepei în Pădurea de la Hârbovăţ, care începând cu
1870 reprezintă baza desfăşurării experimentelor. Lucrarea prezintă în mod clar cauzele crizelor
caracteristice culturilor de stejar şi altor specii în condiţii de secetă; au fost propuse măsuri de
prevenire a acestora, inclusiv şi la etapa de cultivare silvică (amplasarea punctată, întreruptă cu
scopul de a asigura spaţiu şi, în consecinţă, o mai mare asigurare cu umiditate şi posibilitate de
dezvoltare a stejarului) şi la tăierile de îngrijire (formarea plantaţiilor cu 2 nivele, care creează
posibilitatea ca stejarul să-şi formeze o coroană cât mai mare). A fost analizat şi procesul de creştere,
productivitatea culturilor de stejar, salcâm alb, glădiţă, frasin şi nuc. Concluziile obţinute
55