Porunca iubirii 6/2010 - Cartea Ortodoxa prin posta

vastitatea cerului. Era un aer de duhovnicie, de sfinţenie cum nu
pot să vă spun. M-am pornit şi mai tare pe plâns. Admiram peisajul
şi-mi vedeam de plâns.
Un cer infinit mă privea cu doi ochi de om
La un moment dat, am auzit lângă mine o voce nespus de caldă şi
de plăcută. Eu ştiam că Părintele Arsenie are o voce foarte aspră şi că
este numit de enoriaşi „biciul lui Dumnezeu”, că-i biciuia pe păcătoşi,
aşa cum scrie la carte, şi mă aşteptam la această duritate. Poate că asta
mă făcuse să cer lui Dumnezeu să nu fie Zorica de faţă, în caz că mă
primeşte ca pe marii păcătoşi. O voce foarte blândă, cu un accent
ardelenesc: „No, ce s-o întâmplat?”. Eu m-am întors brusc şi m-am
speriat atât de tare că era să cad pe spate. Dar Părintele cred că a
prevăzut că uluirea mea va fi puternică, pentru că m-a şi susţinut, aşa, cu
mâna de spate şi m-a redresat. Şi zice: „De ce eşti tu aşa speriată? Nu
aşa ai vrut să mă cunoşti? Nu sunt acela! Şi sunt hotărât să te ajut
să rupi zapisul cu cel întunecat şi să vii pe calea Domnului. Eşti
bine primită. De ce te sperii?”.
Eu, practic, nu m-am speriat, dar am fost uluită. În momentul când
m-am întors, am văzut o siluetă foarte înaltă – Părintele era înalt, avea o
statură înaltă, un chip extraordinar de frumos, o frumuseţe care-ţi vorbea
despre sfinţenie, nu o frumuseţe din asta, ca s-o admiri cu ochi de laic,
de mirean. Şi mă privea foarte atent, mă privea foarte de aproape. Dar
ochii lui – o imensitate de albastru, am avut impresia că un cer infinit mă
priveşte cu doi ochi omeneşti. Privirea Părintelui avea continuitate cumva
în spate, era ca ceva fără limită, îţi sugera infinitul. Infinitul albastru te
privea cu doi ochi de om. Şi m-a speriat atât de tare, m-a uluit aşa…
Am zis: „Doamne, în faţa cui am îndrăznit eu să vin să stau? Oare voi
avea eu putere să-i spun unui astfel de om un păcat din ăsta aşa urât şi
cu lucruri destul de josnice?…”. Părintele mi-a şi răspuns: „Trebuie să
mai ai şi curaj, chiar dacă pe undeva este vreo greşeală”. Doar nu
spusesem nimic, numai mă gândisem în sinea mea: „Doamne, în faţa cui
stau eu, cum am să-i spun eu lucruri din astea?”. Părintele a continuat pe
urmă: „Să ştii că atunci când porneşti să scapi de cel rău,
Porunca Iubirii 6 / 2010 11
10