Porunca iubirii 6/2010 - Cartea Ortodoxa prin posta

ceva pe cap. Nu e bine să fii cu capul descoperit în faţa
Părintelui”. Eu brusc am început să plâng. Am zis: „Mulţumesc
că m-aţi învăţat”. Aveam un fular pe care puteam să mi-l pun pe cap.
Plângeam, plângeam aşa în neştire, nici eu nu ştiam de ce plângeam. Nu
eram supărată că Zorica a plecat la Părintele, îi înţelegeam foarte bine
nerăbdarea. Eram nespus de bucuroasă că sunt într-un loc aşa de sfânt
cum ştiam că este mănăstirea asta brâncovenească, dar eu plângeam.
Şi maica spune la un moment dat: „L-aţi văzut pe Părintele? Aţi stat de
vorbă cu el?”. Şi eu am spus: „Nu. Nici nu-l cunosc. Nu ştiu cum arată”.
Şi a stat puţin aşa şi s-a gândit, apoi a zis: „Atunci v-a văzut Părintele”.
Mie mi s-a părut foarte… Vă daţi seama venind de afară, limbajul ăsta
era foarte straniu pentru mine. Şi am zis: „Cum m-o fi văzut Părintele?”.
Şi ea spune: „Da, sigur că în clipa când aţi început să plângeţi Zorica ia
vorbit Părintelui despre dumneavoastră”. Eu m-am gândit: o fi aşa, no
fi aşa? Mi s-a părut ciudat.
A venit un frate şi a spus: „Dumneavoastră sunteţi domnişoara Oţelu?”.
„Da”. „Haideţi să vă duc la chilie, la chilia lui Zorica”. Zorica avea o chilie
a ei acolo. Era o chilie mai retrasă şi rezervată pentru femei, iar Zorica
avea întâietate acolo. Am intrat în chilie. Era geamul larg deschis, fum…
ieşise fum… Şi a spus: „Nu vă speriaţi, aşa iese fum când nu s-a făcut
demult foc în această sobă. Dar fumul o să iasă, lemnele s-au aprins şi
când n-o să mai fie fum o să închideţi geamul. Zorica a spus să o aşteptaţi
aici”. Eu am zis că o aştept, cum să nu o aştept… Eram cu paltonul aşa,
pe umeri, şi m-am dus în faţa geamului, am admirat peisajul…
Nu vă pot spune cum era… Lumea care a fost pe acolo atunci, pe
vremea Părintelui, ştie că ce spun eu nu e exagerare. Era iarnă, bineînţeles.
Ninsese recent şi totul era alb, alb imaculat. Nimic nu era atins de om.
Munţii încărcaţi de zăpadă… Ei sunt puţin înclinaţi unul spre celălalt. Şi
eu ziceam: „Uite munţii, care se bat în capete şi acoperă apa cea vie
care este aici”. Părintele tăiase un copac care se uscase şi înăuntrul lui a
săpat o candelă enormă, nu ştiu cum să-i spun. În trunchiul ăsta scobit,
în interior, era un maldăre de tăciuni, de mangan, de cărbune pe care
ardeau răşini de brad, smirnă şi tămâie. Era o zi liniştită, fără vânt, iar
fumul se ridica subţire, albastru, sus, sus, sus până când se pierdea în
10
Porunca Iubirii 6/ 2010
9