Porunca iubirii 6/2010 - Cartea Ortodoxa prin posta

Acest proces de împlinire duhovnicească este de lungă durată,
este un drum lung care începe odată cu naşterea noastră
duhovnicească prin Sfântul Botez şi continuă până la trecerea la cele
veşnice, când prin harul lui Dumnezeu vom fi în comuniune permanentă
de iubire cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii şi cu toţi cei care
au fost bineplăcuţi Lui (cf. Matei 25, 34).
Da, aşa este, dar Evanghelia şi Biserica ne cere ca să facem numai
bine! Dacă am face numai binele, ar însemna că suntem sfinţi, ori realitatea
de zi cu zi ne arată că greşim mult fie în gând, fie în cuvânt, fie în faptă. Şi
aceasta este adevărat! Sfinţenia este o virtute pe care o dobândim pe măsură
ce progresăm în viaţa duhovnicească. Ea se găseşte la capătul drumului
duhovnicesc şi nu o putem realiza decât tot prin harul lui Dumnezeu.
Conştiinţa păcătoşeniei naşte dorinţa de îndreptare
Dar tot adevărat este că fiecare dintre noi se găseşte de foarte multe
ori în primejdia de a păcătui şi chiar păcătuim. O spune chiar Sfânta
Scriptură: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi
adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El
este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe
noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem
mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi”(I Ioan 1, 8-9).
Găsim, iată, în această mărturie a Sfintei Scripturi întreaga
metamorfoză spirituală, schimbare sau transformare spirituală, pe care
trebuie să o avem în vedere dacă dorim într-adevăr împlinirea noastră
duhovnicească.
Trebuie să ştim cu toţii că o viaţă duhovnicească în Hristos, cu Hristos
şi pentru Hristos o realizăm nu numai atunci când săvârşim cele bune,
binele pe care ni-l cere Evanghelia şi Biserica să-l facem, ci şi atunci când
noi păcătuim, dar suntem conştienţi de lucrul acesta şi dorim să ne ridicăm
din starea de mizerie morală. E mare deosebire între omul păcătos, conştient
de neputinţa şi slăbiciunea lui religios-morală, nemulţumit de aceasta şi
omul păcătos care zice răului bine şi binelui rău, care nu-şi face niciun
proces de conştiinţă în urma păcatelor săvârşite, care săvârşeşte răul ca şi
când ar fi o situaţie normală pentru el.
Porunca Iubirii 6 / 2010 53
52