Porunca iubirii 6/2010 - Cartea Ortodoxa prin posta

spunea) şi părinţii, vinerea şi sâmbăta, nu mai mâncau. Nu mâncau
deloc, nici nu ştiu cum puteau rezista două zile de post negru. Era
o mulţime de lume şi oameni de mare stil; acolo l-am cunoscut eu pe
părintele Stăniloae, acolo l-am cunoscut pe Părintele Mladin. Şi numai
noi două am fost invitate la cina aceea de neuitat, de neuitat…
Era o furtună afară cum numai la munte poate să fie. O vijelie în
toată regula. Sălciile plângătoare care erau de-acum înverzite – ne
apropiam de 2 mai – măturau pur şi simplu aleea. Părintele luase dintrun
sfeşnic o lumânare groasă, dar scurtă, aprinsă, şi o ţinea aşa, lateral.
El mergea înaintea noastră, a tuturor, şi ţinea aşa, lateral, lumânarea, Şi
lumânarea ne lumina aleea. Nu pot să vă spun cum se învolburau flăcările.
Mă uitam… nu-mi venea a crede… Călcam ca-n străchini, era să-mi fac
o entorsă. Nu puteam să-mi explic cum de nu se stinge lumânarea. Ziceam:
„Acum, acum se stinge”. Se ridicau flăcările – nu ştiu dacă mă credeţi, nu
vă spun poveşti, chiar aşa era – se ridica flacăra de la lumânare şi cădea
îndărăt pe lumânare. Nu se stingea. Părintele mergea cu un pas destul
de vioi înainte, noi abia ne ţineam după el. Eu eram uluită, pur şi simplu.
Şi Zorica-mi spune, îmi măreşte starea de emoţie: „Nu-i aşa că e can
poezia mea «Răpire»?”. Şi eu zic: „Da, Zorica: «Aşa era cărarea de
fierbinte / Că tainic gând îmi stăruia în minte / Să nu-mi atârne haina jos în
jar»“. Şi chiar aşa era, ca-n poezia ei. Când am ajuns la trapeză, care
avea cerdac în faţă, în uşiţa cerdacului Părintele s-a oprit şi ne-a luminat,
ca să intre toată lumea. Era o treaptă, două, trei… nu mai ţin minte câte
erau şi ca să nu se împiedice lumea în întunericul ăla, în vijelia aia
nemaipomenită, el ţinea lumânarea, lumina treptele. Lumea a urcat şi
Părintele îmi întinde lumânarea şi spune: „Ţine şi tu lumânarea asta şi nu te
mai mira atâta”. Am luat lumânarea, am ocrotit-o cu mâinile, să mi le ard şi
nu alta, doar, doar, voi putea să intru cu ea şi eu… Noi două eram ultimele, cu
Părintele, care trebuia să intrăm înăuntru. Lumânarea s-a stins, bineînţeles, ce
să reziste la viscolul ăla… Am întors lumânarea Părintelui, fără să spun nimic.
Părintele a spus: „Vezi că trebuie să înveţi cum să duci o lumină? Nu-i
chiar aşa de simplu”. Şi eu am spus: „Nu, Părinte, nu e simplu, dar eu niciodată
n-am să pot să fiu o ducătoare de lumină”. Zorica, de la dreapta mea: „Vedeţi,
Părinte, că a început să vorbească ca la Sâmbăta”.
16
Porunca Iubirii 6/ 2010
15