PDF - Limba Romana

Akademos 11
la ele la azur e o distanţă directă,
o corespondenţă, am făcut pe cale
artificială şi cuvinte oglinditoare sau
străvezii şi am silit să intre în lumina
lor eterogenul, ca într­o vitrină de
optician ambulant. Mai pe scurt,
m­a posedat intenţia de a împrumuta
vorbelor însuşiri materiale, aşa
încât unele să miroase, unele să
supere pupila prin scânteiere, altele
să fie pipăibile, dure sau musculate
şi cu păr de animal...”
Dar nu cerea Victor Hugo
punerea cuvintelor de rând pe
acelaşi plan cu cele „patriciene”?
Nu invocase Rabelais „cuvinte
băloase, cuvinte coclite, cuvinte
de azur, cuvinte de nisip, cuvinte
aurite”? („des mots de gueule, des
mots de sinople, des mots d’azur,
des mots de sable, des mots dorés!”
– Livre quart, LVI). Şi nu dojenise
Voltaire pe părintele lui Gargantua,
găsindu­l „extravagant” şi răspânditor
de „imondiţii”, colportor de „prostii”
scrise la beţie?” Nu invocase
galantul Ovidiu „Iascivul adevăr al
cuvintelor?...” Creaţia (adăuga Arghezi)
începe prin a imprima „materialelor
în libertate o viaţă esenţială,
concentrată”, un „destin” nebănuit,
„o iuţire şi o abreviere lapidară, un
ritm” (Cugetul românesc, I, 1922). În
alţi termeni, iuţirea, concizia, ritmul
implică o sinteză intensivă suplă,
adecvată finalităţii, un mod particular
de înaintare spre un punct de
fugă. Nu din frecvenţa arhaismelor,
regionalismelor şi neologismelor, a
nuanţelor biblice, ori a elementelor
de alt gen – enumerate statistic –
rezultă originalitatea lui Arghezi,
ci din ritmul subiectiv, individual,
irepetabil, din alternanţa ori din
paralelismul centrelor de interes pe
direcţii sensibilizatoare.
Despre rafinatul Oscar Wilde
se ştie că trecea drept geniu de
cuvinte, calitate aplicabilă şi lui
T.S. Eliot ori unui D’Annunzio. Mare
virtuoz al stilului şocant, putinţa lui
Arghezi de a găsi echivalenţe multiple
pentru aceeaşi idee ţine de o
imaginaţie verbală prodigioasă, rareori
egalată la noi în poezia secolului.
Faţă de acestea, Mihai Ralea
conchidea că autorul Cuvintelor
potrivite a produs „în arta scrisului
românesc, şi în proză, şi în versuri”,
o revoluţie filologică, ascendentul
său fiind „de natură tehnică” (Viaţa
românească, 1927, nr. 6­7). Trebuie
spus totuşi că lucrurile nu se
reduc numai la probleme de atelier.
Privilegiul creatorului de a pătrunde
în inaccesibil, de a trimite sonde
dincolo de orizont, sfârşeşte prin a
da inefabilului dacă nu un corp şi
o carnaţie, cel puţin o vibraţie de
neuitat. Tehnicile argheziene sunt,
în fapt, interferenţe, împletite,
complementare, făcând ca incandescenţa
vizionară (sau în accepţie
demiurgică logosul) şi slova
făurită, adică travaliul artistic, să
acţioneze convergent, amplificând
la maximum forţa de reprezentare.
Înainte de a ne referi pe
scurt la I. Barbu, să ne întoarcem
o clipă la Paul Valéry, care descoperea
în Mallarmé un precursor
excepţional: unul care „a îndrăznit
să privească problema literară în
întreaga ei universalitate”. Geniu
„esenţialmente formal” – adăuga
Valéry –, Mallarmé a ajuns progresiv
la viziunea „abstractă a tuturor
combinaţiilor de figuri şi expresii”,
concepând ca algebră ceea ce toţi
ceilalţi n­au gândit decât în particu-