PDF - Limba Romana

Literatură universală 167
XV
Oraş
Sunt cetăţeanul efemer şi nu prea nemulţumit al unei metropole
socotite moderne; orice gust ştiut a fost ocolit în mobilarea şi înfăţişarea
caselor; de asemeni, în planul oraşului. Aici n­aţi putea semnala urmele
vreunui monument al superstiţiei. Morala şi limbajul sunt reduse la cea mai
simplă expresie, în sfârşit! Aceste milioane de oameni care n­au nevoie să
se cunoască îşi mână în chip atât de asemănător educaţia, meşteşugul şi
bătrâneţea, încât durata unei astfel de vieţi trebuie să fie de câteva ori mai
scurtă decât ceea ce o statistică nebunească găseşte la popoarele de pe
continent. Întocmai cum, de la fereastra mea, zăresc vedenii noi rostogolindu­se
prin fumul des şi nesfârşit de cărbune – umbra pădurilor noastre,
noaptea noastră de vară! – noi Erinii în faţa micii mele vile care­mi închipuie
patria şi inima întreagă, deoarece aici totul seamănă cu aceasta, – Moartea
fără vaiet, harnica noastră fată şi slugă – o iubire fără nădejde şi o Crimă
frumoasă schelălăind în noroiul străzii.
XVIII
Haimanale
Frate vrednic de milă! Câte nopţi cumplite de veghe i­am datorat! „Nu
pornisem cu destulă­însufleţire pentru asemenea treabă. Nesocotisem în
chip viclean neputinţa lui. Din vina mea ne­am întoarce din nou în surghiun,
în robie.” Bănuia că­nchipui nenoroc şi chiar o nevinovăţie la fel de stranie;
ba mai adăuga şi alte pricini neliniştitoare.
Răspundeam rânjind acestui cărturar satanic, şi­în cele din urmă mă
îndreptam către fereastră. Închipuiam, dincolo de câmpia străbătută de
fâşii, de muzică neobişnuită, vedeniile unui viitor lux nocturn.
După această distracţie, pare­se igienică, mă întindeam pe­o rogojină.
Şi, aproape­în fiecare noapte, îndată ce­adormeam, sărmanul frate se
trezea cu gura putredă, cu ochii smulşi – aşa cum se vedea el în vis! – şi
mă târa în mijlocul sălii; prins de urletul visului sau de mâhnirea idioată.
Într­adevăr, cu toată sinceritatea cugetului meu, îmi luasem sarcina
să­l readuc la starea cea dintâi de fiu al Soarelui – şi rătăceam amândoi,
hrănindu­ne cu vinul peşterilor şi cu pesmeţii drumului, căci eu eram grăbit
să descopăr şi locul, şi formula.
XXXIV
bottom
Realitatea fiind prea spinoasă pentru marele meu caracter, mă aflam
totuşi la doamna mea, în chipul unei trupeşe păsări albastre cenuşii ce se
avântă spre ornamentele plafonului, târându­şi aripa în umbrele serii.
Am fost, la picioarele baldachinului ce purta giuvaerele sale preaslăvite
şi capodoperele sale fizice, un urs mare cu gingii vinete şi cu părul încărunţit
de mâhnire, cu ochii prinşi în cristalele şi argintăria măsuţelor.
Totul se prefăcu într­o umbră, într­un acvariu arzător. Spre dimineaţă