PDF - Limba Romana

190
În faţa răstignirii reînălţate
ducă la Chişinău, ceru neapărat o
pază bună. Însoţiţi de doi poliţişti
şi de doi grăniceri bine înarmaţi,
porniră la drum. Era noapte târzie.
Primul mergea microbuzul, apoi
automobilul muzeului, iar după ei
paza. Totul bine până în dreptul
lacului Ghidighici. Deodată cei din
spatele microbuzului văzură cum
o roată a vehiculului din faţă s­a
desprins de corpul maşinii şi se
cotilea pe şosea, la doar un pas de
microbuzul care­şi continua mersul
pe trei roţi. Militarii au reacţionat fulgerător.
Ieşiră înainte şi, cu armele
gata să fie puse în funcţie, au dat ordin
să nu facă nimeni nici o mişcare.
Se va trage fără avertizare. Nu, cei
care pusese la cale accidentul nu
erau de faţă. Probabil văzând paza
înarmată, se lăsaseră „păgubaşi”,
deşi recurseseră la subterfugiul
care trebuia să producă accidentul:
la roata din faţă fuseseră deşurubate
piuliţele... Dacă viteza era
mai mare, accidentul ar fi avut loc.
Cine a fost interesat să se întâmple
pacostea, aşa şi nu s­a mai aflat.
Nimănui nu i­a mai păsat de cele
întâmplate. Sau poate că cineva
(cine oare?) o fi stăruit să nu se
facă cercetări, ca să nu se afle
adevărul... Oricum, principalul e
că obiectele de preţ, care meritau
limba Română
să­şi găsească locul în colecţiile
muzeului, au ajuns la destinaţie.
Când vine vorba despre problemele
muzeului, domnului director
nu­i ajung degete la mâini pentru
a le număra. Dar cea mai arzătoare,
care nu suferă tărăgănare, e cea
a încăperilor, a spaţiilor care nu
corespund cerinţelor actuale ale
muzeologiei.
Mă interesez dacă există şi
vreo problemă care­l frământă de
mult timp, dar care, la ora actuală,
nu prea vede cum ar putea fi rezolvată.
Cum să nu existe?
– Dacă o trecem cu vederea
pe cea a salariilor, intervine una
mai stringentă. Cea a unei biblioteci­expoziţie.
Muzeul deţine circa
16.000 exemplare de carte rară
care ar putea fi nu numai privite,
ci şi studiate de către specialişti.
Edificiul există. Cel de pe strada Bănulescu­Bodoni.
De altfel, acolo a
fost prima bibliotecă orăşenească.
E un locaş care respiră istorie. Dar
restaurarea lui e foarte costisitoare.
Cel puţin trei milioane de lei. Cine
să ni le dea? Da, cu bună seamă,
cine să ni le dea? Dacă la noi cei
cu punga mai plinuţă continuă să
se întreacă la înălţarea palatelor
personale şi la procurarea celor
mai luxoase limuzine, iar cei care
ar vrea să facă donaţii abia de
leagă tei de curmei.
Fireşte, într­un asemenea
dialog nu puteam să nu­l întreb
şi despre familie, baştină, despre
casa părintească.
Dar, mai întâi – o amintire din
copilărie. Zguduitoare. Într­o noapte
s-au pomenit cu luminile unui tractor
în fereşti, însoţit de vuietul sacadat
al altui vehicul. Se auzeau şi voci
de bărbaţi, comenzi milităreşti. Şi
trosnet de gard risipit, de stâlpi daţi