PDF - Limba Romana

Akademos 17
gulant, reconfortând o lume în care
experienţa generală şi viziunea solitară
se ridică deasupra traumelor;
de la „un anumit nivel de plenitudine”,
poezia nu e „nici optimistă
nici pesimistă”, ea sugerând mai
degrabă „o a treia stare a spiritului
în care contrariile încetează”. Consecinţă
încurajantă: „Nu mai există
contrarii deasupra unui anumit nivel
de altitudine” (Orientări, 1943).
Poziţie identică (încă din 1930) ia
turbulentul André Breton – în al doilea
Manifest suprarealist: „Totul
îndeamnă să credem că există un
oarecare punct al spiritului în care
viaţa şi moartea, realul şi imaginarul,
trecutul şi viitorul, comunicabilul
şi incomunicabilul, înaltul şi afundul
încetează de a fi contradictorii...”
Bipolarităţile se dispersează.
V
construct spiritual din perspectiva
unui artifex, reţea de
solilocvii complexe (despre Chronos,
Eros şi Thanatos), sistem de
semne alternând între memoria
abisală şi predicţie, marea Poezie
se vrea (şi este) o sinteză de
viaţă, de gândire şi plăsmuiri, un
mod de inserţie într­un timp unificat
şi, concomitent, introducere
într­o axiologie universală. Toate
acestea sunt de găsit în infinitul
unui text persuasiv, spectacol iniţiind,
provocând şi revelând. Deşi
Faurul, centru al lumii, vorbeşte
în nume propriu, el crede în participarea
mai mult decât simbolică
a lectorului receptiv. Câtă vreme
poezia se întemeiază pe esenţe,
pe constante şi variabile, pe analogii
şi invenţie, destinul ei e asigurat.
Nu e de imaginat moartea
ei. Marea Poezie e un umanism în
perpetuitate: un umanism magic!
Din dezbaterile de po(i)etică
din ultimele decenii preia fiecare
ce i se potriveşte. Într­un eseu din
Lectura poeziei (1980, p. 364­
365), doctul Ştefan Augustin Doinaş
vorbea de propria­i experienţă:
„Acum, după ani de zile de meditaţie
asupra cuvântului poetic; după
ce disciplinele limbajului m­au
ulcerat, şi m­au tămăduit tot ele;
după ce am scris mai multe poezii
despre cuvântul iubire decât despre
iubire – iubirea mea pentru cuvânt
îmi întăreşte, mereu, impresia că
poezia e un tărâm de mijloc: un
spaţiu virtual, înlăuntrul limbajului,
deci obligatoriu între mine şi lucruri,
pe care trebuie să­l creez de fiecare
dată pentru a putea să­mi construiesc
geometria verbală, imagistică,
afectivă. Sunt absolut convins că
nu există poezie fără un minimum
de retorică, adică fără un minimum
de artă a figurilor de stil, că
poezia unui limbaj nud – dacă aşa
ceva este cu putinţă – se obţine
numai prin savanta ei despuiere
de vestminte, şi că ea nu se naşte
nicidecum goală, aşa cum Pallas
se năştea gata înarmată din fruntea
lui Zeus. Acum ştiu că inefabilul
nu există, dincolo de cuvinte, ca o
substanţă impalpabilă, ca un ceva
pentru care nu se poate găsi o
expresie adecvată. Inefabilul e un
rezultat al poeziei însăşi, şi trăieşte
numai în poezie, pentru că numai
poezia poate să ajungă la o expresie
care nu poate fi formulată altfel
decât a fost formulată, care – cu
alte cuvinte – este intraductibilă în
alţi termeni. Cum să traduci în alţi
termeni: Nu credeam să-nvăţ a muri